Comunicare non-verbala

O clipire din ochi si Ana intelesese ce a vrut sa spuna. Asa se intelegeau, de cand se mutasera impreuna. O chestiune banala, el fara capatai, ea vrand sa experimenteze se finaliza in dialog non-verbal. Se intelegeau din gesturi, din felul in care buzele ei se bosumflau sau degetele lui bateau ritmat pe birou.

Nu isi vorbisera, decat putin, la inceput. Glasurile deja fusesera uitate, iar acum isi vorbeau doar din trup. Nu erau nici mistici, nici cine stie ce bizare personalitati. Ana – studenta la Conservator (da, un fel de artista, dar cu simtul umorului), Matei – un jurnalist cu ifose de scriitor.

Cand el era nervos, ea venea incet si ii baga mana in par. Stia ca gestul il calmeaza, ca nervurile din varfurile degetelor comunicau cumva cu parul sau. Stiau ca parul e mort, ca nu simte, iar mana acopera tot dex-ul corpului.

Cand ea era suparata, el ii atingea gatul, aceleasi degete, aceiasi receptori de spirit conectati la viata care ii pulsa in vena. Ea lasa capul pe spate, ii scotea limba cu dezinteres si dadea ochii rotocol a uimire.

Aproape ca isi uitasera numele, isi alienasera istoria si acum doar se privau, in fiecare dimineata, a mirare. Nu-si declarau eterninati, nici macar nu isi schimbasera numerele de telefon.

Se pare ca povestea lor incepuse dupa ce s-au ciocnit la Unirii la iesirea din metrou si s-au apucat de mana. Degetele s-au recunoscut si ei doar le-au ascultat.