Experienta inchisorilor comuniste

„Măi şarpe”

Nu i-am ştiut numele nici unuia. N-aveam cum să aflăm pentru că nici unu’ dintre ei nu venea. Îi spuneam „Măi şarpe”, pentru că acolo aveam doi gradaţi. Era comandantul care era plutonier major şi noi îi spuneam aşa pentru că acesta era modul lui de adresare: Măi şarpe, strig la tine de mă doare diagnosticul plămânilor. Avea el, ale lui… Şi era crud, era sadic… Dar mă întreb, de fapt, care nu era. Şi mai era al doilea, unu mic, la care i-am zis „Lindicul principesei” pentru că era foarte mic, cârn, o piticanie de om… Restul erau soldaţi în termen. Acolo a fost prima dată când am aflat că un soldat în termen poate împuşca un deţinut politic şi pentru asta primeşte o tresă şi 15 zile permisie acasă. Şi-au fost tentative să ne împuşte. Ne chemau spre ei ca să zică că ai vrut să ieşi din cordon… De obicei erau 2-3 soldaţi cu noi şi aveau şi un câine lup, foarte rău, pe care îl ţineau în lesă, dar pe care l-au slobozit odată împotriva noastră. Era o căţea lup a plutonierului ăsta „Lindicul principesei”. Atunci tot aşa, ne-a cerut să ieşim din rând, şi nu ne-am dus spre ei… Am zis: Staţi uniţi, aici grămadă, că nu poate să tragă în toţi! Şi atunci au slobozit câinele… Norocul câinelui a fost că nu a fost nimerit cu tarpanul de Gheorghe, că dacă îl nimerea cred că îl reteza. Gheorghe era un tip puţin mai săltat, dar aproape pătrat. Muncise atât de mult la cuptor, la forjă, şi făcea şi două schimburi, pentru că fratele lui Mihai făcea liceul la seral. Şi el lucra ca Mihai să poată învăţa. Dar era un pachet de muşchi, avea o faţă de urangutan, dar un suflet de înger. Plângea de foame. N-au reuşit să ne sperie şi şi-au rechemat câinele.

Când s-a terminat perioada de recoltat: Gata s-a terminat cu recoltatul. A urmat o altă etapă. Luam snopii de stuf şi îi căram pe distanţe lungi pe malul grindului să vină cu vase, cu şlepuri, şi să-i încarce. Ei, atunci au descoperit că erau glugi cu snopi măsluiţi, şi nouă ne-au creat nişte greutăţi, că din trebuia să-i dezlegăm şi să-i legăm din nou…
Era deja luna martie, o primăvară care începea să se arate aşa câte puţin, zgârcită, dar se arăta. Era mai bine decât la recoltat stuf, pentru că scăpai de cioate, de smârcuri, de apă… Luam snopii, băgam tarpanul în legătură, îl puneam la spate şi mergeam. Acest plutonier, însă, care ne însoţea, le avea şi el pe ale lui: pe cei care rămâneau la urmă, în general cei care erau bătrâni, şi care nu puteau să meargă, atunci când se întoarceau, asmuţea căţeaua. Avea comanda „fui” şi căţeaua ataca. Şi de obicei oamenii erau muşcaţi de mâni pentru că dădeau să se apere şi căţeaua sărea întotdeauna la mână. Era foarte greu să te vindeci acolo. O rană era un pericol în condiţiile alea, că era umiditate, era condens. Noi făceam focul în soba aia, că aduceam fiecare câte un snop de stuf, când ne întorceam de la muncă, dar se făcea condens. Şi dacă am văzut aşa, am hotărât să-i anihilăm căţeaua.

Am studiat mişcările, am văzut ce face… Mai întâi am stat noi la urmă şi aveam tarpanele, dar şi-a dat seama că având tarpanele în mână suntem periculoşi. Şi-a chemat căţeaua şi-a doua zi ne-a dat ordin să lăsăm tarpanele la bac, să nu le mai luăm cu noi. Cărăm acum snopii fără tarpane, şi era mai greu, dar era mai grav că nu mai aveam arme. Ş-atuncea a trebuit să stabilim o altă tactică: bandajatul cu feţe de pernă pe mâna care i se oferea căţelei şi apoi prinsă de lesă cu cealaltă mână… şi imediat altul să vină să ajute. Şi să o ştrangulăm. Rolul i-a venit prin tragere la sorţi tot lu’ Gheorghe. Şi într-adevăr a pus mâna pe ea, eu m-am dus imediat şi am prins-o, şi-am sucit-o, am băgat-o între picioare, ăla ţipa la soldaţi că să tragă, soldaţii n-aveau curaj… ţipa la mine s-o las, eu nici nu ştiu de ce n-o lăsam… A tras rachete că ăsta era semnalul de alarmă… Când am lăsat-o… a căzut, dar şi-a revenit după un timp. Dar a venit „Măi şarpe”, comandantul, cu soldaţi după el, şi ne-a luat pe mine şi pe Gheorghe şi ne-a dus la bac. Acolo putea să ne aştepte două lucruri: puţul cu lanţuri unde nu avea loc unul singur, dar de unde nu exista scăpare…

Era un puţ din fier unde se găseau lanţurile pentru ancoră. Te băgau şi te ţineau acolo. Sau, dacă erau mai mulţi, îl băga pe cel care îl socotea că e capul, iar ceilalţi erau legaţi cu burta pe tabla de deasupra bacului. Nu prea era scăpare, că te îmbolnăveai şi mureai. Ne-a luat comandantul şi a zis că ne aşteaptă puţul cu lanţuri pe unul din noi, şi pe unul bacul… Pe parcurs, însă, a fost prima dată când eu am încercat să mângâi orgoliul unui nemernic, şi am încercat să-i explic că nu suntem vinovaţi, că de frică am pus mâna pe căţea. Da’ el credea cadrul, că noi ne-am revoltat… şi trebuia să ne pedepsească.

Şi atunci i-am zis: Dar dumneavoastră sunteţi corect, că ştiţi, atunci când eu eram bolnav, că n-am decât un rinichi, dumneavoastră aţi înţeles, iar alţii n-au înţeles… Şi dom’le s-a schimbat… Am ajuns la bac şi aşteptam reacţia… Ne-a lăsat să aşteptăm cu un soldat lângă noi, s-a dus, a venit cu două rame, două vâsle şi a spus: Care ştiţi să vâsliţi? Ne-am gândit: Ăsta e nebun! Ce să vâslim? Canalul nu mai era îngheţat, se dezgheţase… Şi-am spus: Eu. Hai, urcăm la barcă! A urcat soldatul, s-a dus la pupă cu automatul în mână, am urcat eu, a urcat Gheorghe. Eu am pus mâna pe rame, el la provă să ne supravegheze… Ei, dar eu nu mai vâslisem într-o apă curgătoare, şi în nici un caz în Dunăre, care are cu totul alte reguli… M-am încurcat şi chiar mi-a zis că vreau să-i înec… M-a dirijat şi am reuşit… El era om de baltă, că noi îl vedeam plecând cu barca, cu scule de pescuit, cu plase…. Cred că făcea braconaj… Şi am intrat din Canal în Dunăre, am traversat-o, şi ne-am oprit pe celălalt mal.

Acolo ne aşteptau nişte lemne de salcie, că nu mai erau lemne pentru gătit şi pentru încălzit. Eu şi Gheorghe am încărcat barca cu sălcii şi ei ne-au asistat… Dar nu prea reuşeam, că erau bucăţi mari pe care nu puteam să le ridicăm. El mi-a spus cum să trag la rame la întoarcere, cum să folosesc curenţii de mal şi, într-adevăr, m-am descurcat bine. Am ajuns la bac, a chemat pe alţii să descarce, pe cei care erau bucătarii şi pe doctor, că erau mai odihniţi. Şi mie mi-a zis: M-ai speriat, mă şarpe, m-ai speriat la început, da’ pe urmă te-ai descurcat bine. Ei acu ce să vă fac? Voi aţi muncit… Duceţi-vă, bă, şi să nu vă mai prind! Ne-a trimis la dormitor şi nu ni s-a întâmplat nimic.

Pagini: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

0 Responses to “Experienta inchisorilor comuniste”



  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat: