Cuplu… în trei

Revoluţia sexuală a anilor 60 a produs un şoc cultural care a condus la ieşirea femeii din rolul pe care societatea i-l rezervase timp de secole. Postmodernismul a antrenat o rediscutare şi mai profundă a valorilor tradiţionale, întreg establishment-ul social a fost pus sub semnul întrebării. Femeia încetează să fie un obiect şi apare ca subiect. Ea devine dintr-un actor pasiv, unul activ. Experimentează şi dărâmă tabuurile existente.

Acesta este tabloul în care Bernardo Bertolucci, ecranizează The Dreamers după romanul lui Gilbert Adair, The Holy Innocents. Acţiunea filmului are loc în Franţa, spre sfârşitul anilor 60, când un suflu puternic de stânga parfuma cafenelele intelectuale ale Occidentului şi Mao era un simbol al egalităţii. Implicaţiile politice sunt doar fundalul pe care se construieşte relaţia lui Matthew cu Theo şi Isabella. Primul, un student american la Paris. Cei din urmă, progeniturile unei familii tipic pariziene de intelectuali. Melanjul a două culturi unite prin apetitul pentru film dă naştere unei explozii de sexualitate şi joc. Momentul în care Isabella îşi pierde virginitatea cu Matthew, sub privirea atentă a fratelui său, reprezintă una din cheile în care poate fi citit filmul. Dezbrăcarea de tabuuri naşte implicaţii din cele mai profunde, căci valorile tradiţionale sunt pur şi simplu dărâmate. Un al doilea moment, este finalul care anunţă pierderea inocenţei şi abandonul în haosul politic.

Povestea celor trei dă naştere unor întrebări extrem de sensibile. Este posibil ca un astfel de trio să funcţioneze? Cine stabileşte „normalitatea” fericirii? Trei oameni care se iubesc şi care se descoperă reciproc unul prin altul. Poate am fi tentaţi să închidem imediat discuţia şi să ne ascundem în spatele unor prejudecăţi. „Aşa ceva este strigător la cer”. Este o alternativă la fel de bună ca şi altele. O alta, ar fi să ne jucăm puţin cu inocenţa. Sunt cupluri care caută refugiul în braţele unei a treia persoane. „Instituţia” amantului/amantei nu are un început clar delimitat, dar putem risca să afirmăm că a însoţit varianta clasică a cuplului, poate chiar de la apariţie. Monogamia nu a apărut decât în cultura occidentală, cu mult după civilizaţiile Antichităţii, ca un dat al civilizaţiei şi puritanismului. Pe de altă parte, regi şi aristocraţi, poeţi şi trubaduri au făcut elogiul curtezanelor. Epoca romană ne dezvăluie o Cleopatra care a avut amanţi pe Cezar sau Marc Antoniu, nu invers. Gheişele Soarelui Răsare aveau amanţi, nu erau tratate ca amante. Istoria ne dezvăluie un fel de a fi, un modus vivendi recuperat parţial în actualitate. Suntem infinit mai pudici decât predecesorii noştri, dar memoria noastră colectivă a reţinut deja acest „microb”. În definitiv, postmodernismul nu face decât să răspundă la aceleaşi întrebari ca acum două milenii.

Revenind la „visători”, se naşte o întrebare simplă: voi ce aţi fi făcut în locul Isabellei? Aţi fi ales să rămâneţi în propriul univers sau aţi fi ales să schimbaţi un altul? Aţi fi mers mai departe în dărâmarea unor tabuuri sau aţi fi dărâmat baricade în flăcări. Care ar fi revoluţia pe care v-aţi asuma-o?

Anunțuri

2 Responses to “Cuplu… în trei”


  1. 1 Magda Ianuarie 13, 2010 la 4:55 pm

    eu sunt pentru experiment si pentru simtiri…hedonista pana-n varful firelor de par intinse cu placa :)))

  2. 2 melting22pot Ianuarie 13, 2010 la 6:17 pm

    ca și ministrul Finanțelor! couldn’t help it 😛


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: