Arhivă pentru noiembrie 2010

Povestea corcodusei care si-a imbracat cartea in hartie

Demult, pe cand puricii sareau la cer cu sapte oca la picioare, in padurea din spatele casei mele traiau mai multi pomi de corcodusi. Eram mici si poftele distructive ale copilariei ne indemnau sa ne umplem buzunarele cu „corcodane” si sa le manacam pana ni se face rau in fata scarii.

Era un atac la bunele moravouri ale padurii. Raneam pomii, ii lasam fara ditamai crengile, loveam cu sete in fragilul ecosistem. Dar nu prea ne pasa atata vreme cat ne intorceam cu trofeele mult ravnite.

Era un asalt la pudoare, de fapt. Noi eram niste falsi Zburatori, iar ele era niste fragede copile. Corcodusele nici nu erau coapte si, asa verzi, aveau putinta de a ne face sa ne strambam de placere cand bagam atata acreala in noi. Pentru ca asta doream pentru ca ne incanta jocul, pentru ca povestile noastre se intamplau pe masura ce ne cocotam in pomi. Bref, corcodusele erau simbolul rezistentei in fata opresiunii celor mari.

Nu mica mi-a fost mirarea cand am intalnit o corcodusa, dupa atata amar de vreme (sic), tragandu-ma de urechi pentru ce necazuri i-am pricinuit. „Mai, Adriane! (suparata fiind se adresa cu prenumele) Neamul corcoduselor este unul eminamente pacifist. Nu stiu ce era in capul dumitale de te apucai sa tragi asa de mine. Eu stateam frumos pe craca mea, incercam sa prind putin bronz sa nu mai fiu asa verde in obraji si mereu imi stricai socotelile”. Am incercat sa ma justific, sa caut explicatii savante, sa cer iertare. Mi-a declarat ca a fost dezamagita de mine, ca se astepta la mai mult. Sigur, acum, cand am revazut-o nu mai era verde. Dar isi pastrase, intr-o carte imbracata in hartie, toate amintirile acelor ani de barbarie. Jurnalul ii era frumos scris, atent la detalii si cu profil schitat pentru fiecare nastrusnic in parte. Iar in dreptul meu avea o singura remarca: copil cu ochi frumosi, fara rabdare.

inceput de poveste

A fost odata ca niciodata un elf. Se nascuse la malul marii, in foarte ciudate conditii. Se spune ca luna stralucise in miezul zilei, imbratisand soarele si potolindu-i dogoarea. A fost atat de frig incat nici ursitoarele nu au putut ajunge la capatul nou-nascutului. Doar vantul marii intrase printre crapaturile geamului si ii asternuse peste gene orizontul, in care toate povestile se varsa.

De atunci el visa cu fiecare clipit. Isi obosise ochii in cautarea povestilor si isi instrainase simturi. Unii ii reprosau aroganta cand el le povestea despre alte taramuri si despre creaturi ce nu cunosteau strop de magie. Incepuse sa isi noteze ce visa, sa lege mai strans acea lume, s-o prinda mai puternic. Vazuse dragoni care pareau facuti de metal si creaturi care scuipau fum.

Era fascinat si, din clipa in clipa, astepta sa se trezeasca acolo. Dar de fiecare data vedea aceleasi culori, aceleasi figuri, acealeasi priviri. Erau fie prea grabite, fie prea lenese, fie nu isi doreau orizontul. Aproape toate pareau a fi vrajitie de inaltimi si nimeni nu mai cauta sarutul cerului cu marea. In ochii lor nicio povestea nu prindea glas.

De atunci, eroul nostru a incetat sa mai viseze. A abandonat infinitul cu ale sale soapte si s-a dedicat cu totul arcanelor si misterelor  Ordinului sau. Pana cand, intr-o buna zi…

vise sarate

Poetii cuvintelor isi uitasera gandurile cand ea a facut primul pas pe scena. Toti o devorau intr-un fel sau altul, fiecare lasandu-si mierea sa alunece pe buze. Sperau la o privire, la un zambet, la vreun semn care sa-i faca sa-si dea coate cu vecinul si sa-i puna in ipostaza celui ales. Erau un fel de ipohondri sentimentali, iar ea era un fel de lampa pentru moliile artistice. Ii placea sa se retraga in ea insasi si sa stea ghemuita intre proprii plamani pentru a stopa galagia celorlalti cu bataia propriei inimi.

Nu o incantau nici povestile pe care le primea pe servetele, nici vorbele acoperite de palme nervoase. Ii era prea teama si, ca orice copil, isi masca neputinta prin dezinteres. De fiecare data isi ghicise alt destin in aceeasi palma si obosise de la atat visat cu ochii deschisi. Atatea metafore, atata cerneala irosita pe niste foi translucide din care se ghicea aroganta. Obositorul joc de-a inspiratia si uitarea cumintenie o faceau, uneori, sa-si roada unghiile de suparare. Spera ca prin acest gest de fronda sa isi atraga oprobiul castei in care isi facea veacul.

Sfiosenia, uite un atribut pe care il ocolea de fiecare data. Dar de fiecare data incerca o urma de regret – penitenta pe care si-o impunea in lipsa oricaror alte constrangeri. Ar fi vrut sa construiasca bariere pe mare in care sa-si inchida visele. Si de fiecare data cand plangea, isi spunea ca un vis a trecut frontiera si se indreapta spre mal. Si doar atunci alerga desculta pe nisip pentru a-l saruta pe obraji.

nu sunt ca voi

Ati calcat urmele din nisip si nu ati sesizat drumul care duce spre voi. Nu aveti habar si va ascundeti ignoranta in spatele unor zambete seci ce se vor nepasatoare. Traiti cu pofta pentru ca sunteti goi de povesti si nu puteti crea fara sa devorati pe altii. Va extrageti din ecuatii cosmice si va situati in centrul tuturor universurilor. Nu intelegeti pentru ca v-ati uitat compasiunea si confundati inocenta cu o pereche uzata de pantofi.

Spiritualitatea voastra se inchide intre 2 pahare de vodca si 3 feluri de a va ascunde ochii. Sunteti proprii vostri revolutionari fara  o doctrina, decat pe cea a „eu asa vreau”. Nu stiti ierarhie, nici valoare, nici respect, nici rusine. Blandetea v-ati uitat-o in prima casa a copilariei si cochetati cu meschinaria pentru ca va este frica de prea mult intuneric.

Sunteti de un fariseism infricosator, radeti cand altii dau tonul si injurati printre dinti sa nu va aude nimeni. Nu stiti sa fiti voi, pentru ca nu va intereseaza sa fiti ceva ce dispretuiti. Sunteti slabi si nu stiti sa va aparati o idee. Nu aveti cultura dialogului chiar daca propavaduiti eclectismul.

Va dispretuiam, dar acum mi-este mila. Sa va vad cum va bucurati cand pacaliti pe cineva. Cum va frecati mainile a satisfactie si cum imi vine sa plang cand va observ in micul vostru labirint. Sunteti tristi si din ipocriza voastra nu o sa se nasca nimic. O sa treceti la fel de usor ca trendurile si o sa va ofiliti cand altcineva are mai mult ca voi, e mai hulpav, stie mai multe. O sa muriti, incet, de prea plin. Si toti o sa va soptesca, intr-un final, neimplinirile.

intre mi si la este infinit

E un deal cam banal asa, fara niciun unghi drept. Fara nori care sa ii ascunda crestele si fara senzatii de epurare spirituala. De fapt, el este cuprins de atata ceata nu ai putea sa distingi baza de varf. Nici sa pui degetul pe inceput si pe sfarsit. Este non-liniar. Mi mi nor – uite un inceput de chansonette. Do Re Mi. Sau mi-e dor. Sau Dor. Sau Rod. Sau mai bine niste pseudo-cultura.

Ar trebui sa imi fi adus aminte mai mult decat o pereche de picioare faine? Femeia inseamna si altceva? Daaa… striga corul privighetorilor, fluturand poze artistice ca in videoclipuri.

Nu pricep de ce nu se inventeaza „starea de bine cu lingurita”. Ea exista, dar pentru ca nimeni nu isi depune patentul la OSIM, parca nu s-ar fi inventat.  Ah.Exista lucruri care nu s-au inventat?

Si ma intristeaza prostia. Ar trebuie sa ma infurie, sa ma revolte. Hop-poc, eu is intristatul. Si ma duc sa ma inregistrez ca marca distinsa.

Mi miiiii… Dar sirena face altfel… Mmmhhhmmmmm. Deci mi mi ar face o sirena cu buze tuguiate, cred. Mi (me) minor este un androgin de 16 ani care sufera de tulburari de personalitate si este schizoida. Si poarta, cu buze tuguiate, o girafo-vacuta. Adica un fel de struto-camila simpatica. Nu-i asa ca stiti de unde vine termenul de struto-camila? Nuu, raspunde corul de Goa. Mi-am identificat alt inamic: za Goa people. Sa aveti parte numa de trip-uri nasoale, ba!

Ah. Si nu mai insistati, fetelor sa fiti frumoase daca sunteti urate. De la baieti n-am pretentii, dar de la voi… Mai bine o urata cinstita sau o prostuta naiva, decat o frumoasa cu saorma intre dinti.



%d blogeri au apreciat asta: