Arhivă pentru februarie 2011

Fauritor

 

Semnele arătau ceea ce el ştiuse de la bun început. Corbii deja urlau a bocet. Nimeni nu i se putea opune, nu acum când era îmbătat de atâta putere. Șiroiele de sânge hrăneanu pământul şi urletele coifurilor frângeau spirite și oase.

Satul fusese slab apărat, doar câţiva fermieri cu mai mult curaj decât pricepere. Ieşind din pădure plecase cu un gând sumbru, al unei înfruntări uşoare. Acum zâmbea crud, apreciind efortul celor care îşi amână moartea. Ce voiau să demonstreze? Că ştiu jocul tăişului de sabie?

Era singur, cum îi dicta ordinul. Era un Făuritor. Nu avusese nevoie decât o clipă pentru a trece de întăriturile construite în grabă, jucând aceeaşi piruietă a morţii, cântată de atâtea şi atâtea ori. Săgeţile îl ocoliseră, le ştiuse, înainte să fie trase, dorinţa. Moartea naşte moarte… sătenii uitaseră acest stih. Se împotriveau în van, luptând întru propria pieire. O sabie ruginită și spartă în apropierea sa. Alta şi apoi alta. Un zumzet al haosului. Ce glorie era într-o rugină? Poate că nu fusese o alegere ideală, dar avea nevoie să desfacă viaţa.

El făurea Pieirea fără moft, fără orgolii. El trebuia să ucidă. El era primul herald al Morții. Spaimele lor îi dădeau putere, urletele deznădăjduite îi aduceau liniștea. Gânduri răzleţe în timp ce dansa printre morţi.

Clopotele templului încă se mai auzeau, când totul tăcuse. Nici plâns de copii, nici urlet de bărbaţi, nici tânguiala de femei… Doar clopotele leneşe se unduiau, încet, şoptind primejdie. Îşi şterse sabia de un chip murdar şi se aşeză la poarta templului. Ce imagine dezolantă. Coifuri stricate şi săbii ruginite. Casele mici, băgate una într-alta, sărăcăcioase la fel ca trupurile lăsate tribut. Ştia prea bine că toţi cei atinşi de întuneric se vor odihni curând. Ştia acest tablou așa cum îşi ştia propriul chip. Nu era nimic nou, nimic care să îl reţină prea mul. Îşi strânse mantia mai aproape de corp: „Doar nişte suflete sărăcăcioase.” Ultimul gând înainte să uite.

sursa foto

vis vals

Tinea ochii inchisi si se rotea, asemenea unui dervis cuprins in extaz. Un amalgam de culori filtrate de gene, o ploaie de mirosuri abia suportata, o isterie de senzatii. Ii venea sa urle de bucurie, sa planga in hohote. Mergea incet, cu ochii aproape inchisi. Degetele i se plimbau pe frunze si pietre si memorii. Un inceput de mai, cu un soare crud. Simtea verdele ca si cum l-ar lovi in ceafa, bucuria aia aproape imbecila a parfumului de primavara tarzie. Se scuza cand mai lovea cate o zana grabita cine stie unde, o lua la vals, ea se rusina si alerga sa nu piarda autobuzul. El zambea cu nerusinare, aproape sfidator de parca el singur zambea in acel tablou, de parca doar lui i se cuvenea acea zi, de parca ceilalti nu erau decat reflectia emotiilor sale.

Abia pe la orele pranzului s-a trezit. El plecase, asa cum promisese. Ea s-a ridicat din pat, si-a prins palmele de obraji, s-a uitat prin camera. Praf si miros de sex si tutun: sfanta trinitate a oricarei dimineti reusite. Ii pregatise un mic dejun, ceai. Acum, toate reci. A mancat painea imbibata in unt si miere, a baut jumatate de cana de ceai. A intrat in dus, cafeaua pusa pe foc a murdarit aragazul, ea a visat ca ar fi fost el seara trecuta. I-a trait orgasmul, i-a simtit inima cum i se duce in gat atunci cand ejaculeaza. Ce ciudat sa se vada prin ochii lui. Sa isi observe gatul cum se intinde, cum se inroseste, cum gafaie. Si el atat de rece, cu o pofta in a sparge totul in ecuatii descifrabile. Un chirurg al sexului, asta era in pat. Dar acum intelegea placerea lui, seductia lui „a cunoaste” si sensul lui „a intelege”. Acum ea era el. Acum ii purta pasii intr-un vals impiedicat, acum ii soptea „te iubesc, ochelarist alintat”.



%d blogeri au apreciat asta: