Posts Tagged 'eu'

Raspuns la un elf uneori impertinent

Si promisiunea ca minciuna poate fi si frumoasa, si brutal de sincera. Asta zic ochii tai, ca sa raspund la o intrebare. Si ca dependenta asta rasfatata poate avea oricand un final de dezlipire de plasture. Scurt, cu dintii stransi, fara durere. Chiar si azi, sau poate, mai bine, maine. Nu raman oricum urme decat doar atunci cand zambesti nostalgic, aducandu-ti aminte ca ai cazut o singura data in genunchi. Esti un fel de indulgenta sau un premiu pe care mi-l atribui din cand in cand, pentru ca am fost cuminte astazi si am facut bine la scoala.

Sigur, ma chinui foarte mult sa nu pacatuiesc ca orice fata inca nu foarte femeie, si sa iau de suflet un oftat orfan, de placere bruta creata noaptea, in secret. Nu mai stiu cate am spus si cate am facut din mine in pauzele de cafea cand zambesc gandindu-ma la ceva ce ai spus tu, in treacat. O indulgenta de bataie de inima cam adolescenta, dar monitorizata. Te iert pentru ca niciodata nu ti-a fost frica de cuvinte, spre deosebire de toti ceilalti. In plus, le cunosti valoarea si le respecti intelesurile, mai ceva ca o fata sensibila premiata la cercul literar. Spre deosebire de toti ceilalti. Cum ar fi sa mori fara sa fi spus tot? Un prizonier inca in viata, intr-un mod inutil. De aia, ca sa stie toata lumea, elfii sunt elfi si ceilalti sunt restul. Acum nu te mai impauna si nu mai tot zambi, poate ca sunt doar partinitoare – dar stiu eu ce spun. Acum as merita o salata de vinete ca la mama acasa.

Ziceai ca nu stii ce cauti. Putin din disciplina carteziana a filosofiei nu ti-ar strica. Nu e de cautat sau de gasit, e de a (re)cunoaste cand apare. Si cand apare, apare, nu e nevoie de analizele tale. Si bineinteles, tre’ sa arate cel putin bine, evident, asta e regula. Altfel, prezentul oarecum relaxat devine, inevitabil, un trist si frustrat viitor. Am invatat asta prin demonstratii numeroase si experiente axiomatice si nu stau sa ascult clisee feministe cotcodacitoare si stupide. Dar inapoi la noi. Acum ti-as desena multe inimioare colorate cu creionul pe o foaie de dictando, sa o strecor la tine in penar. Sa nu ma tragi de codite, da? Mai bine urmareste-mi urmele de soare si de povesti frumoase pe piele. Cuvintele palpabile senzorial ti le las tie, te pricepi mult mai bine.

Nu voiam sa imi raspund la propria-mi poveste, mi se parea o impietate. Dar cum suntem asa de orgoliosi… asta o sa ne piarda pe toti intr-o zi, sunt sigura. Dar daca iti ascund povestea asta, mototolita intr-un buzunar, sa fie a ta, stiu ca my secret is always safe with you. Si nu am emotii in ce te priveste, tu, cu angoasele tale, cu intrebarile si dorintele tale, cu rautatile tale spuse lejer ca si cum ar fi si inocente. Esti deopotriva foarte bun si indeajuns de rau asa incat sa nu ti se piarda urma in lumea larga si mediocra. Ai talentul care iti trebuie. Si sfiala in proportia potrivita asa incat sa demonstrezi ca nu miss universe va salva de fapt balenele albastre. Cred ca repet deja ce ai zis tu odata despre sfiala dar e adevarat. Ma uit la ne-sfiosi si mi-e jena de pateticul cu care se infasoara. Ca si cum ai incerca sa mergi cu tocuri cui prin colb de ulita.

Deci asta sa fie declaratia mea de dragoste pentru tine si pentru oamenii-elfidelamare, in general. Si pentru mare, orice mare care are tarm cu nisip.

santier de suflete proletare

Ochi. Scrie-mi despre ochi. Cum ma pierd in ei de fiecare data cand. Ma gandeam in metrou ce fel ar fi povestea asta. Intrasem iar in „as putea speria tot stolul de berze cu ce imi trece prin cap acum”. Povestea ta nu ti-o scriu pe piele pentru ca gasesti delicii nepermise in a te oferi soarelui. Erai o voce, un alterego al meu, o sexualitate pe care ti-am recunoscut-o din primul mesaj. Tastam si parca ti-as fi penetrat fiecare gaura cu degetele, parca eram un fel de alga bolnava de atingere. Cu repezeala si furie si excitare. Ca prima data cand am facut sex. Mi-ai ghicit si atunci ochii si cu lumina inchisa si cu jumatate de haine imprastiate pe jos sau pe noi. Ochi. Scrie-mi despre cum imi place sa ma pierd in ei atunci cand imi nasti fantezii. Nu stiu ce ghicesti tu in ei, cum ajungi sa-mi intri in maruntaie si sa-mi scoti placeri pe gat si pe sex. Parca ai plonja in ei, asa in albastrul ala sters cu pete. Si te-ai zbate atunci cand iesi la suprafata si parca ai cauta inecul. „Draga tarfa”. Asta imi suna acum prin cap. Si tu stii de ce tarfa, si tu stii de ce draga. Si tu stii ca salbaticiunea ta se pierde in scari de bloc sau praf si sudoare si putini au idee ce vulcan esti si cum faci cand juisezi si cum mirosi cand inima iti bate atat de tare incat iti vine sa plangi. Sau poate imi inchipui eu. Si fantezia mea s-a pierdut in sexul tau. Nu stiu. Sensibilitatea asta ma enerveaza pentru ca imi aduci aminte de mine si-mi faci pofta sa iti desfac carnea si sufletul si sa le analizez rece in timp ce-mi lingi gatul si imi cauti ochii. Ce dracu vezi in ei? Sa-mi zici si mie sa postez, sa ma dau mare si mic si sa ne ascundem amandoi sub un fel de camuflaj al dorintelor. Nici nu mai stiu cat e povestea ta si cat e a mea. Stii ca sunt orgolios. Bine, fie ca tine de data asta. Pastreaz-o. E a ta. Eu ranjesc, ca de obicei, cand suntem goi.

stare de bine usor imaginata

Mici pasi cand am coborat din pat. Mergeam pe varfurile degetelor sa nu cumva sa te trezesc. Aveam obiceiul asta deranjant sa adorm tarziu doar pentru a ma trezi devreme. Erai mereu bosumflata, deschideai un ochi, te uitai rea la mine si te inghesuiai in coltul patului, tragand cearsaful in semn de protest peste cap. Imi placea la nebunie micul tau ritual. Asa iti dezgoleai picioarele fara sa stii cat de mult riscai. „Pupa-ma pe obraz” devenise „pupa-ma unde vrei, dar lasa-ma sa mai dorm inca o ora”. Ca de fiecare data, te lasam cateva minute. Pana ajungeam sa termin cafeaua, sa imi dau cu niste apa pe fata. Apoi intram langa tine si incepeam sa te tachinez. La inceput te enervai. Ba chiar ma amenintai cu „las ca vezi tu la noapte”. Eu radeam sfidator si incepeam sa te sarut. Ma trezeam cu un picior in burta. Ti-l prindeam si incepeam sa-l rontai. Incepeai sa razi. Atunci, oricat de stupid suna, simteam ca sunt fericit. Alchimia asta de netrezire cu rasete dadea o uitare lenesa si un dezinteres pentru orice. Asa pricepeam eu „starea de bine”. Uitare natanga si dorinte inchise in 5 metri patrati. Te sarutam pe spate, te incordai si fara sa te uiti ma cautai cu palmele. Deschideam geamul sa mai eliberam sexul de ieri, te ridicai in fund si incepeai sa faci ordine si disciplina. Ma uitam fascinat cum gaseai tu mici probleme de rezolvat, barfe si combinatii de haine si parfumuri. Habar n-aveam ce zici, dar faceai ca totul sa sune al dracu de interesant. Ma faceam ca adorm, ma cuibaream in tine. Tu continuai, brusc serioasa si putin nehotarata daca mai ai vreun interlocutor. „frivolismele” astea, nedemne de un ochelarist ma atrageau cel mai mult. Mi se parea ca descoper o lume noua, un fel de conquistador in cautarea celor mai roz amintiri spuse pe un ton serios. Ma prefaceam plictist, si-ti intorceam spatele. Te faceai ca esti la fel de prinsa in subiect, ignorand aparentul ignorant de langa tine. Ma pupai pe obraz si imi cereai o poveste. „imi place de tine pentru ca ma furi cu povesti. ti-am zis ca te plac azi? nu, mai bine zi-mi o poveste”

ziua in care uiti ce zi e

Am multe pseudo-teorii. De la „nu judeca indivizii, ci doar grupurile”. Sau „spune adevarul. e mai amuzant”. Sau „atentie la masura lucrurilor”. Sau „nu ma surprinde o veste proasta, ci doar una buna”. Le zic teorii, pseudo le prezint lumii. Si daca ne gandim 2 secunde nici macar teorii nu sunt. Doar niste setari in care inveti sa lucrezi cu tine si cu ceilalti. De ceva ani buni, mi-am imaginat sinele ca pe un cumul de masti. Asa stiu ca sunt eu: o panoplie de masti pe care le porti. „Originalitatea” teoriei este ca in spatele acestora nu se afla nimic. Ele imi compun personalitatea. Nu ma comport intr-un fel si ascund cine sunt. Nu. Eu SUNT acela din comportament. Asa mi-am reconciliat si angoase si asa am invatat sa ma vand.

Recent, cochetez cu alta metafora: cea a cioburilor. Si interesant este ca paradigma asta (ups…) se aplica si celorlalti. Fiecare s-a nascut o oglinda. Fiecare a cazut sau a fost impins. Fiecare s-a spart. Cei mai multi si-au adunat cioburile. Unii au nascut o imagine aproximativ clara. Altii vad si se vad distorsionat. Depinde cum ti-ai aranjat bucatile de oglinda. E destul de simplu: cum te-ai reconstruit si cum ti-ai impacat frustrarile, fricile, emotiile si ratiune dau eul pe care il prezinti si cu care vietuiesti. Nu e nimic nou in ce am zis. Cred ca nici sintagma asta a „cioburilor lipite”. E foarte vizuala, in schimb. Reflectiile si umbrele si luminile care se joaca prin noi sunt determinate de modul in care ne-am lipit. Imaginati-va cum va uitati intr-o oglinda sparta, care sunt imaginile. Cam asa suntem. Din cand in cand integram in noi bucati din altii. Cioburi uitate de un El sau o Ea. Care stralucesc dragut pe jos si pe care, din diferite motive, le culegem si ni le insusim. Uneori imaginile sunt grotesti. Iar uneori, constructia asta da si personalitati interesante.

voi

Spune-mi

Ti-as spune povestea nisipului prins in parul tau si a mainilor uscate de sare. Intr-o buna zi,  pe malul marii s-au ridicat castelele de nisip. Uimti de glasurile din scoici, doi indragostiti s-au indreptat spre harmalaia rasaritului de soare. Din neatentie, au calcat turnurile si s-au pierdut in valuri.

Arata-mi

Ti-as arata cum e sa creezi din nimic si cum algele iti saruta gatul, facandu-ma gelos. Un punct lenes la orizont imi face cu ochiul. Seamana cu un stat in masina si scris povesti pe hartie. Te-as fi sarutat atunci, ca si in alte dati, pe frunte. Ti-era doar teama ca m-ai fi ranit. Eu deja zambeam.

Simte-ma

Te-as fi simtit sub unghii, ca pe o mica durere cu gust de miere si lapte. Un spin de dulcegarii pe care nu mi le-ai iertat. Credeai ca doar sufletul mi s-a topit? Erai prea fierbinte atunci. Trebuia sa te sarut, dupa ce am incalzit intre buze gheata. Asa se termina toate povestile. In buric si pe coapse.

Miroase-ma

Ti-as fi mirosit pielea pana cand incepea sa se descompuna. Asta inseamna sa iubesti, zic unii. Eu m-am multumit sa ma inec pe gatul tau prea lung pentru a fi vazut de altii. Nu vreau sa adorm inca. Ar trebui sa te prizez, de la un colt al buzei la celalalt. Te-ai grabit inutil. Deja miros a tine.

Traieste-ma

Ma reintorc la ale mele. Imi cer scuze ca a trebuit sa vezi asta. Stii doar ca foile cartii simt cand degetele mele traiesc prin tine. Nu vreau sa aleg intre tine si ridicol. Ar insemna sa ma pierd.

zambiti, clovnul isi bea ceaiul de iasomie

Nu stiu de unde sa incep. Orice inceput real e doar o remomorare a cine sunt. Imi pasa prea rar ca atunci cand imi pasa sa nu conteze. Zambeste clovnule, ai facut artistii sa isi aminteasca despre iubiri. Mi-am zis ca nu era cazul sa intru cu picioarele intr-o apa tulbure, dar primavaratec fiind m-am aruncat cu urechile inainte si am facut un „baldabac” care provoaca spectatorilor nedumeriri. „Ar fi trebuit sa stie, pana acum, sa inoate!”

E delicioasa stare asta, zambiti va rog! Mi-am crescut in par cuvinte pline de inteles si am reusit sa imbatranesc pentru a le arata altora ce bine este sa ai riduri pe frunte si cearcane sub ochi. Si fructele dorm si viseaza stramb si plang in palme si se sperie de propriul rol. Atat de mult incat si-ar dori sa existe partituri pentru fiecare bataie a inimii. Zambiti, va rog!

Si mi-as fi dorit sa imi fi dorit putin mai putin si sa nu fiu atat de adanc si nedrept cunoscut sub pseudonime vesele sau caracterizari plecate din oameni mici. Zambiti, va rog!

Povara unui buchet care atarna mai greu decat altul si gesturile teatrale peste gesturi firesti amestecate intr-un haos de „a fi”. Si „de ce-uri?” atat de cunoscute incat par aproape prietenoase si te inseala cu un parfum seducator de neatentie. Si cuvintele care curg atat de usor incat ar trebui inventate masini de oprit gandurile sau capcane pentru degete groase si neelegante. Un purgatoriu carat in buzunar si uitat si reamintit cand patos-ul isi gaseste prilej de a ingana explicatii. Zambiti, va rog!

Dispret si melancolie legate in par si vorbe mici spuse gramada si sperate chiar in timpul sexului. Soroc de iubire si soroc de vis. Sensuri alambicate si regii neatente la jocul actorilor. Varste de aur peste varste fragede si sperante de mai bine si mai mult si planuri secrete de mai repede si mai discret. Explicatii fara vlaga, vinovate si trecute sub registrul somnului sau al unei ipocrizii atat de dulci incat cere si lapte si miere. Eroi pierduti in fumuri de tigare si perdele gri care inchid cortina. Talentati nimicuri, cu forme imbietoare gata sa sopteasca credibilul. Zambiti, va rog!

Atat de multe propozitii, construite intr-o joaca de-a „cine este mai sensibil” incat ma bufneste rasul si dau credit pisicilor cu bunul lor simt. Fluturasi lipiti pe geam care devin un surogat al fluturasilor din stomac care inlocuiesc fluturii din insectar care au uitat sa moara. Non-sensuri debitate cu o seriozitate martiala ca atunci cand ultima dorinta este sa dai mana cu cei care formeaza plutonul de executie. Zambiti, va rog!

Scrieri fierbinti, atat de fierbinti incat topesc hartia si amesteca cerneala cu genele care se supun gravitatiei. Scrieri profunde, atat de profunde incat sunt glume pentru cei fara simtul umorului care gasesc placeri in aruncatul propriilor neputinte in oglinzile de circ. Zambiti, va rog!

Eram dator cu o scriere, sireno 🙂 Dar am pierdut o grefa printre randuri 🙂

Înmormântarea bufonului(piesă scrisă de un amator cu personaje reale şi dialog imaginat)

Intro

Personaje: Corul Bufonilor

Decor: Cortina se trage, scena este întunecată. Bufonii sunt ca într-o procesiune religioasă. Au costumaţia lor, unul dintre ei are o cadelnita se poarta poza bufonului mort. Corul este sobru, serios. În locul crucii, un membru al corului poarta sceptrul „bufonal”.

Corul Bufonilor: Veniţi, veniţi să vă plecaţi urechea la jalea celui dintâi dintre bufoni şi să ascultaţi trista lui poveste aşa cum ne-a lăsat-o prin al său tesament. Nu vă temeţi de răutaţi, prea cinstiţi şi nu vă speriaţi obrazul cu lacrimi. Aflaţi că şi măştile mai cad uneori şi luaţi aminte la slăbiciunea râsului. Plecaţi pleopele şi visaţi cu noi moartea sa.

Actul I

Personaje: Scriitorul, Seniorul Castelului,

Cortegiu funerar în care copiii plâng şi babele râd.

Scriitorul către public (ţinută sobră cu un pahar de băutură în mână): Îl ştiam de atâta amar de vreme. Şi acu doar îmi înnec amarul. Ştiţi voi oare ce clipe minunate am avut? Ba chiar am lucrat împreună la tezele noastre din Universitate. Credeaţi ca a fost doar un biet bufon? Poate un biet înţelept. Şcolit, păcălit şi acu prea devreme uitat. Nu însă cât mai am ambrozia talentului în mâna mea. (zâmbind cu apropos). Nu era totuşi atât de mult precum se credea. Şcolit da, păcălit da. Şi paharul repede se goleşte. Parcă îi seamănă. Şi el vedea partea goală a paharului. Mi-a fost un prieten cam trist, mereu îmi spunea una alta, eu nu îi dădea crezare, mereu îmi şoptea despre tristeţile celorlalţi, ba chiar le cuvânta şi pe ale mele, mereu se acoperea de zâmbete drăceşti. Ciudat cum mereu folosim „mereu” când bufonul a trecut în eternitate. Până când se va goli paharul şi poate atunci vom uita.

Mânuitor iscuist ale cernelurilor, scriitorul zăreşte în spatele cortegiului, seniorul castelului unde bufonul îşi petrecuse ultimele luni. Timid, se apropie de el. Dacă un bufon şi-a găsit locul la curtea sa, de ce un scriitor, mânuitor de stihuri alese nu s-ar găsi acolo?

Scriitorul: Luminaţia ta, ocrotitor al artelor şi patron al spiritului, îmi veţi îngădui câteva clipe? Mai avem pâna să trecem podul şi vă văd prea tăcut. Prietenul nostru, bufonul, mereu alunga liniştea.

Seniorul (încruntat, relativ deranjat de apariţia bruscă a scriitorului): Spuneţi ce aveţi de spus, căci vorbele de duh în astfel de ceasuri nu îşi au rostul.

Scriitorul (puţin alarmat): Luminaţia ta… îmi veţi ierta îndrăzneala. Aşa cum marele Ahile a fost iertat de tatăl glorioasei Troia…

Seniorul: Troia a ars…

Scriitorul: Dar gândiţi-vă cum a renăscut pe malurile Tibrului. O dispariţie întotdeauna antrenează o posibilă, chiar probabilă şi mai nobilă apariţie. Fără nici o concluzie, doar lăsând limbajul să îşi facă cinstita datorie către prea sensibilele Voastre urechi, nu pot decât să constat cu amărăciune golul din curte. Hăul din noi poate fi acoperit doar de frumuseţea cuvintelor. Nu vă uitaţi aşa neîncrezător, vă conjur! Ştiţi la fel de bine ca şi mine că al nostru comun priten, ba chiar frate prea devreme adormit cu surâsul pe buze, a fost Doar Troia. Slăvite! Vă implor. Lasaţi cetăţile apărate de zei şi îndreptaţi-vă privirea spre Imperiu. Ştiu că gustaţi din înţelepciunea clasicilor precum o gust şi eu.

Seniorul: Daaaa… întotdeauna am crezut în ştiinţa celor vechi. Păcat doar că prea puţin s-a păstrat, prea puţini au cunoscut.

Scriitorul: Mărite, şi eu am cugetat la această delicată problemă. Cum să atingem sacrosantele scrieri. Dacă aţi ştii parfumul vechi al cărţii. Ce miros. Ce buchet!

Seniorul, zâmbind. Vorbeşti într-un fel ales domnul meu. Poate că nu este o coincidenţă că ne-am întâlnit în aceste clipe dureroase.

Scriitorul: Umbrele întotdeauna anunţă prezenţa discretă a luminii, Slăvite. Luaţi-mă în găzduire. Nu cer decât un acoperiş şi ceva de-ale gurii. Nu mult. Multul ca şi puţinul nu apar decât în lipsa paharului. Mă veţi înţelge că nu pot să fiu mai coerent. Sunt încă apăsat de aceeată prea groaznică veste. Închin această ultimă sorbitură de ambrozie clasicilor, Mărite! A luminatei voastre minţi, a minţilor de pe urmă, a mincinoşilor voioşi şi bufonilor mucoşi. (Tuşind discret): Când pot trece al vostru prag? Nu aş vrea să devin necuviincios dar punga mi-e goală şi vorba mi-e plină.

Actul II

Personaje: Tânărul prelat, Curtezana

Aceeaşi procesiune. Copiii au părăsit coretegiul, babele au rămas. În plus, ajunşi în piaţa oraşului, preotul oficiază o scurtă slujbă. Lumea este atentă, se aud murmure şi râs înfundat.

Prelatul: Vă rog linişte! Vă rog! Puţină decenţă.

Voci din cortegiu: Iertare Sfinte. Am crezut că îngropăm un Nebun!

Curtezana (cipindu-l discret de fund): Ai venit şi tu la slujba sfinţilor? Credeam că mă aştepţi pe la han.

Prelatul (roşind uşor dar cu îndrăzneală în glas): O tu pact carnal. Cât vei mai trebui consumat pentru a mă izbăvi? Ce suplicii ale trupului mai trebuie oare să îndur pentru a mă curăţa la Judecată? Tu ştii că fac toate aceste netrebănicii, ba chiar şi unele samavolnicii doar ca tu, Magdalenă a mea, să fii cu mine când ceasul îţi va anunţa trecerea. Cel păcătos va gusta fructele raiului căci el este instrumentul Duhului.

Curtezana, uşor mirată: Ce tot îndrugi acolo? Am crezut că îţi face plăcere să mă pupi acolo jos. Îmi amintesc că tu mi-ai cerut chiar să-mi speli dosul. Nu vreau să-ţi reamintesc cu ce. Îmi dezmierzi auzul cu numele sfintei Păcătoase dar nici cu părul nu ţi-am curăţat tălpile căci erai prea ocupat să îţi înfigi degetele în el când mă luai prin spate. E adevărat că mi-ai admirat chipul dar asta nu te-a impiedicat să mă pălmuieşti ba chiar atunci când mi-ai pus cerut să îţi satisfac toate poftele cărnii. Scopul scuză mijloacele sau îţi surâde doar mijlocelul meu? Hai, hai nu mai arunca priviri pierdute. Doar ştii ce vrei de la mine. Ai ştiut de când tu mi te-ai confesat, în loc să imi asculţi mie păcatele mi-ai ascultat forma sânilor şi mi-ai tăcut buzele cu ale tale. Îngropăm un nebun şi un nebun vrea să mă izbăvească. Dar nu te teme, îmi face plăcere să-ţi urmez tainele. Îţi port şi crucea dacă mi-o ceri căci sunt fecioara păcatelor tale.

Prelatul: Taci femeie! Şi în şoaptă este păcat să îţi dai glas poftelor. (uşor trist): Ţi-am spus că bufonul îmi ştia pieirea. Cui să se spovedească un păcătos ca mine dacă nu unui nebun ca el? Erau momente când părea că râde de mine ca şi cum totul avea un sens în cugetul său. Îmi spunea că ăsta e rostul lumii: sfinţii să asculte sfaturile nebunilor şi nebunii să fie proclamaţi sfinţi. Avea cumva dreptate… cine aşteapta venirea Judecăţii riscă să uite trecerea vieţii.

Curtezana: Acum te comporţi de parcă tu ai fi cel cu veşmintele caraghioase.

Prelatul: Şi nu este aşa? Ce poate să fie mai absurd decât un om al Bisericii mergând în haine brodate cu aur? Nu mă asculta, vorbeşte doar nepăsarea. Mi-a murit conştiinţa dar mi-a rămas uitarea… (zâmbind către ea): Mi-a spus chiar că ai încercat şi pe el să-l prinzi în pofte.

Curtezana: Nu neg, am vut să-l seduc. Părea singur şi ştii doar că mă dau în vânt după cei pierduţi. Am început prin a ne săruta şi am sfârşit prin a râde de noi. Un nebun şi o curvă nu ar naşte decât sfinţi şi regine. Mi-a zis că nu doreşte să spargă cutumele lumii şi să facă din cei puţini mulţi şi din cei aleşi – nemernici. Poate că fac cu tine ce n-am cutezat cu el. Nu m-am gândit până acum la acel sărut. Mi-au rămăs zâmbetele dar uitasem gustul său. (brusc întristată): Să mergem. Aici miroase doar a moarte acum.

Prelatul: Nu putem încă. Îi suntem datori cu un ultim drum. Trebuie să aşteptăm până când slujba se termină, până când este pus în groapă, până când zâmbetul îi dispare, până când lumea îşi vină în simţiri. Nu mai este mult până la criptă. Vom rămâne.

Curtezana, fluierând mirată. Heii, pleacă cu onoruri. Criptă… Acum am văzut şi pe măritul nostru senior. Nu ştiam că au fost apropiaţi. Venise recent în castel. Mă întreb ce poveşti i-a strecurat şi lui. Un minicinos viclean, bufonul nostru dar nu a reuşit să păcălească moartea. Păcat. Am crezut mereu că a fost un fricos neatent dar cum să te impiedici şi să mori? Asta chiar e o nebunie.

Prelatul: Aşa au spus că s-a întâmplat?



%d blogeri au apreciat: