Posts Tagged 'poveste'



vis vals

Tinea ochii inchisi si se rotea, asemenea unui dervis cuprins in extaz. Un amalgam de culori filtrate de gene, o ploaie de mirosuri abia suportata, o isterie de senzatii. Ii venea sa urle de bucurie, sa planga in hohote. Mergea incet, cu ochii aproape inchisi. Degetele i se plimbau pe frunze si pietre si memorii. Un inceput de mai, cu un soare crud. Simtea verdele ca si cum l-ar lovi in ceafa, bucuria aia aproape imbecila a parfumului de primavara tarzie. Se scuza cand mai lovea cate o zana grabita cine stie unde, o lua la vals, ea se rusina si alerga sa nu piarda autobuzul. El zambea cu nerusinare, aproape sfidator de parca el singur zambea in acel tablou, de parca doar lui i se cuvenea acea zi, de parca ceilalti nu erau decat reflectia emotiilor sale.

Abia pe la orele pranzului s-a trezit. El plecase, asa cum promisese. Ea s-a ridicat din pat, si-a prins palmele de obraji, s-a uitat prin camera. Praf si miros de sex si tutun: sfanta trinitate a oricarei dimineti reusite. Ii pregatise un mic dejun, ceai. Acum, toate reci. A mancat painea imbibata in unt si miere, a baut jumatate de cana de ceai. A intrat in dus, cafeaua pusa pe foc a murdarit aragazul, ea a visat ca ar fi fost el seara trecuta. I-a trait orgasmul, i-a simtit inima cum i se duce in gat atunci cand ejaculeaza. Ce ciudat sa se vada prin ochii lui. Sa isi observe gatul cum se intinde, cum se inroseste, cum gafaie. Si el atat de rece, cu o pofta in a sparge totul in ecuatii descifrabile. Un chirurg al sexului, asta era in pat. Dar acum intelegea placerea lui, seductia lui „a cunoaste” si sensul lui „a intelege”. Acum ea era el. Acum ii purta pasii intr-un vals impiedicat, acum ii soptea „te iubesc, ochelarist alintat”.

Povestea corcodusei care si-a imbracat cartea in hartie

Demult, pe cand puricii sareau la cer cu sapte oca la picioare, in padurea din spatele casei mele traiau mai multi pomi de corcodusi. Eram mici si poftele distructive ale copilariei ne indemnau sa ne umplem buzunarele cu „corcodane” si sa le manacam pana ni se face rau in fata scarii.

Era un atac la bunele moravouri ale padurii. Raneam pomii, ii lasam fara ditamai crengile, loveam cu sete in fragilul ecosistem. Dar nu prea ne pasa atata vreme cat ne intorceam cu trofeele mult ravnite.

Era un asalt la pudoare, de fapt. Noi eram niste falsi Zburatori, iar ele era niste fragede copile. Corcodusele nici nu erau coapte si, asa verzi, aveau putinta de a ne face sa ne strambam de placere cand bagam atata acreala in noi. Pentru ca asta doream pentru ca ne incanta jocul, pentru ca povestile noastre se intamplau pe masura ce ne cocotam in pomi. Bref, corcodusele erau simbolul rezistentei in fata opresiunii celor mari.

Nu mica mi-a fost mirarea cand am intalnit o corcodusa, dupa atata amar de vreme (sic), tragandu-ma de urechi pentru ce necazuri i-am pricinuit. „Mai, Adriane! (suparata fiind se adresa cu prenumele) Neamul corcoduselor este unul eminamente pacifist. Nu stiu ce era in capul dumitale de te apucai sa tragi asa de mine. Eu stateam frumos pe craca mea, incercam sa prind putin bronz sa nu mai fiu asa verde in obraji si mereu imi stricai socotelile”. Am incercat sa ma justific, sa caut explicatii savante, sa cer iertare. Mi-a declarat ca a fost dezamagita de mine, ca se astepta la mai mult. Sigur, acum, cand am revazut-o nu mai era verde. Dar isi pastrase, intr-o carte imbracata in hartie, toate amintirile acelor ani de barbarie. Jurnalul ii era frumos scris, atent la detalii si cu profil schitat pentru fiecare nastrusnic in parte. Iar in dreptul meu avea o singura remarca: copil cu ochi frumosi, fara rabdare.

vise sarate

Poetii cuvintelor isi uitasera gandurile cand ea a facut primul pas pe scena. Toti o devorau intr-un fel sau altul, fiecare lasandu-si mierea sa alunece pe buze. Sperau la o privire, la un zambet, la vreun semn care sa-i faca sa-si dea coate cu vecinul si sa-i puna in ipostaza celui ales. Erau un fel de ipohondri sentimentali, iar ea era un fel de lampa pentru moliile artistice. Ii placea sa se retraga in ea insasi si sa stea ghemuita intre proprii plamani pentru a stopa galagia celorlalti cu bataia propriei inimi.

Nu o incantau nici povestile pe care le primea pe servetele, nici vorbele acoperite de palme nervoase. Ii era prea teama si, ca orice copil, isi masca neputinta prin dezinteres. De fiecare data isi ghicise alt destin in aceeasi palma si obosise de la atat visat cu ochii deschisi. Atatea metafore, atata cerneala irosita pe niste foi translucide din care se ghicea aroganta. Obositorul joc de-a inspiratia si uitarea cumintenie o faceau, uneori, sa-si roada unghiile de suparare. Spera ca prin acest gest de fronda sa isi atraga oprobiul castei in care isi facea veacul.

Sfiosenia, uite un atribut pe care il ocolea de fiecare data. Dar de fiecare data incerca o urma de regret – penitenta pe care si-o impunea in lipsa oricaror alte constrangeri. Ar fi vrut sa construiasca bariere pe mare in care sa-si inchida visele. Si de fiecare data cand plangea, isi spunea ca un vis a trecut frontiera si se indreapta spre mal. Si doar atunci alerga desculta pe nisip pentru a-l saruta pe obraji.

un el si o ea

Si-au rupt carnea unul, altuia. Erau prinsi intr-o nebunie muta si oasele li se frangeau sub un ropot de zgomote sacadate. Comunica prin dansul tamplelor ce nu ii lasa sa respire si prin dilatarea pupilelor cand isi recunosc culoarea in celalalt.

Erau la un concert de muzica lalaita. Un fel de combinatie de jazz si electro, un amalgam de sunete care pareau sa-si captiveze spectatorii. Ea si-a cerut scuze cand l-a atins, din greseala, cu piciorul. El a banguit un „Nu-i nimic” si s-a facut ca e interesat de aproape-muzica aia. Se intinde a lene, se intoarce pentru a-si cauta prietenii inchipuiti, o analizeaza cu privirea periferica. Era intotdeauna mandru de calitatile sale de voyeurist cuminte. E singura? De ce e singura? Asteapta pe cineva… Parca nici nu m-a atins din greseala. Si cum s-a pus chiar in coltul asta, chiar langa mine?

Spatiul se micsoreaza. Alti si alti ii inghesuie, sunt la cativa centimetri. Ii simte sanii in spate si mirosul il face si mai nesigur. Are genunchii din plastelina si inima i s-a mutat in gat. Nu are curaj sa se intoarca, a ramas ca o statuie proasta de ipsos si niste rahati uscati pe nas. Ii vine sa rada, sa fluiere, sa faca pe interesantul. Sa se joace de-a orice, numai sa faca dracu ceva.

Il linge din urechi, trece pe obraz si pe buze pentru a ajunge la sex. Ii place sa-l suga, sa-l muste. A ramas sa se inchine in fata icoanei, se jertfeste tuturor altarelor desfraului, se pedepseste si se mangaie. Plange cand i-a ejaculat pe fata, isi pune mainile la ochi, se freaca si isi linge buzele. E microsecunda de dinaintea facerii lumii, cand paradoxurile tineau logica haosului in spate. Rade ca o turbata, se sperie si isi ingroapa chipul in barbia lui.

A fost ceva cand l-a atins. Multumeste in gand libidinosilor ce-o inghesuie in el, ce-i permit sa ii citeasca frica in bataiala atenta sa n-o atinga. I-a simtit spatele teapan cum ii banuia si sexul. Parea un baiat care se aprinde usor. Gandul o face sa zambeasca si un chicot ii scapa. Isi acopera gura cu mainile, de parca cine stie ce eroare tactica a facut.  El a intors aproape capul. Inca putin, da. S-a pus calare pe el cu sanii. Acum ii vine sa rada. Ii simte parfumul. Ii invadeaza narile si ii intra direct in chiloti. Cu ce dracu s-a dat baiatu asta?! E umeda, sexul a reactionat instinctual.

A lipit-o de perete, i-a desfacut picioarele si a tras-o puternic de par. Ii venea s-o loveasca si s-o sarute. Sa ii dea foc si s-o arunce in gheata. Ii simtea jocul, stia ca o excita cand ii vede in ochi psihozele. O incita, o arunca de pe el cu sila. Ii scuipa bucati de cancer si ea le lua ca pe ofrande. A lovit-o atat de rau incat fundul ala mic si alb era rosu. Sangele ii aluneca spre glezne si ea se repezea sa-l ridice cu degetele si sa-i bage in gura viata.

chez elf

Azi am pus un meniu pe piept si m-am plimbat cu el prin centrul istoric. „Chez elf” – cafenea de schimbat ocheade, fluide si impresii. Faceam concurenta saormelor cu „un zambet naiv, dar nataflet”, pastelor italienesti cu „ochi frumosi, dar cam obositi” si sandvisurilor reci cu „sarut cu limba si usoare atingeri de buze”.

Sunt restaurantul cu servire libera si fara bon fiscal. Nu te intrabam (eu si adi si elful si?) de ce ne-ai trecut pragul sau daca astepti pe cineva. Ne rezervam dreptul sa selectam clientela, dar fiti pe pace… nu am invatat prea multa cultura civica si nici nu ne place sa ne scarpinam pe spate. Prea mult strica, cine-i rau imediat pica.

Mi s-a nazarit sa pazim colturile si sa avem cartea deschisa si trecatoarele (mai istete sau mai netoate) sa ne rasfoiasca atent. Preferati o partida de sex salbatic? Incercati la armasarul-bou. Poate… sa va tine in brate si sa va minta atent? Va recomandam sensibilul de parc. Sau un finantator cu stare? Mergeti pe mana (mainile) mosului pastilat.

Ne pare rau, aici gasiti tipologii perimate. Pentru dragoste eterna si noduri in gat va sugeram o minciuna cu picioare lungi. Si cum recunoastem criza si efectele sale nocive adanc siluitoare de consum va supunem atentiei oferta 2 in 1. La fiecare doi consumati, primiti o poveste gratis. Sigur ca da, elful va avea grija sa nu va lipseasca dropsurile de menta pentru alungatul senzatiilor de greata metafizica.

Tontul si toanta se tutuiau la un taifas fara prea multa tragere pana cand au fost trecuti la unitatea de transmisiuni tenace catre fiintele opace. Si uite asa, zanele s-au preschimbat in vrajitoare din mandre dame translatoare.

Isi susotesc pe la spate, baiatul asta nu mai poate.

Si el le alinta cu drag caci ii sunt… Ii sunt? Ce ii sunt? (Povestitorul asteapta acel cuvant care sa dea sens non-sensului, cu ochelarii pe nas si aprig atins de taifas. Camera e slab luminata. O lumina din dreapta scoate zgomote de parca toate cuvintele se joaca si dansele cu el).

Cine a decretat ca o poveste trebuie sa contina si un sens explicit nu cred ca a fost prea des magulit. Si asta e mare pacat. Intr-adevar, subiectu-i ratat 🙂

portret de necunoscut

Chipul lui avea o mie de cristale prinse de emotii si grimase. Ea il vazuse in coltul barului. Se pierduse intre o lumina beata si o ceasca de cafea. I se parea ciudat cum ii putea vedea ochii fara sa ii observe restul corpului. Erau ochi de inger decazut din drepturi.  Arata de parca isi pierduse vointa de a mai  crede. Nici diavol nici vreun heruvim cuminte. Undeva prins intre doua stari antagonice cu smarald tare si rece unde ar trebui sa fie irisii. Era privirea unui devorator de suflete, plapand ca un prunc. Miscari nervoase ale mainilor, altfel ascunse privirilor. Isi faceau simtite prezenta doar prin sunetul spart de un lemn mucegait de prea multe istorii. Se temea sa se apropie de masa aceea. Ea ii ghicea fragilitatea, il simtea ca s-ar fi pierdut la primul fum si s-ar fi inecat. In acelasi timp nu putea sa scape de frica pe care i-o provoca. Stia ca nu o vazuse, statea in celalalt capat al barului. Muzica stridenta si luminile chioare o acoperau si o provocau la exercitii de fantezie usuratica. Ii ghicea mastile cu care se acoperea. Stia ca trebuie sa razuiasca fiecare strat de piele pentru a-l citi. Ce o uimea era aparenta lui nepasare si zambetul crud pierdut in zat. Parca era crescut cu ironie si parca se hranea dintr-un sarcasm sec. Avea atitudinea unui jucator la ruleta, aparent dezinteresat de castig. O ambitie vecina cu psihoza si un tumult de eu-uri daunatoare celor care sunt saraci cu duhul.

‘”Cine sunteti?

Nu cred ca aveti dreptul sa ma intrebati asta. Ma disecati de minunte bune si tot incerc sa ma hotorasc daca sunteti sau nu intreaga. Altfel nu gasesc nicio justificare felului in care ma tot gustati cu lentoare.

Sunt in cautare de suflet. Mi-e frica sa umblu singura, sa ratacesc aiurea fara sa am, macar imaginat, un atribut al placerii.

M-am cam saturat de discutiile astea inutile. Mereu, aceeasi constanta. Mereu aceleasi ecuatii. Zi-mi ceva de care sa ma pot agata.”

In doua minute s-au ridicat de la masa si au iesit. Nimeni nu stie ce si-au spus. Cu ce mantra l-a fermecat, sau ce sperante i-a pus pe piept. Ce prostioare l-au facut sa zambeasca sau ce secrete i-a impartasit. Nici macar, intr-o confesiune, nu si-a putut aminti. Cumva, i-a retezat scurt toate emotiile si i le-a disciplinat. A scris ca a fost prima noapte in care a dormit fara vise.

Raspuns la un elf uneori impertinent

Si promisiunea ca minciuna poate fi si frumoasa, si brutal de sincera. Asta zic ochii tai, ca sa raspund la o intrebare. Si ca dependenta asta rasfatata poate avea oricand un final de dezlipire de plasture. Scurt, cu dintii stransi, fara durere. Chiar si azi, sau poate, mai bine, maine. Nu raman oricum urme decat doar atunci cand zambesti nostalgic, aducandu-ti aminte ca ai cazut o singura data in genunchi. Esti un fel de indulgenta sau un premiu pe care mi-l atribui din cand in cand, pentru ca am fost cuminte astazi si am facut bine la scoala.

Sigur, ma chinui foarte mult sa nu pacatuiesc ca orice fata inca nu foarte femeie, si sa iau de suflet un oftat orfan, de placere bruta creata noaptea, in secret. Nu mai stiu cate am spus si cate am facut din mine in pauzele de cafea cand zambesc gandindu-ma la ceva ce ai spus tu, in treacat. O indulgenta de bataie de inima cam adolescenta, dar monitorizata. Te iert pentru ca niciodata nu ti-a fost frica de cuvinte, spre deosebire de toti ceilalti. In plus, le cunosti valoarea si le respecti intelesurile, mai ceva ca o fata sensibila premiata la cercul literar. Spre deosebire de toti ceilalti. Cum ar fi sa mori fara sa fi spus tot? Un prizonier inca in viata, intr-un mod inutil. De aia, ca sa stie toata lumea, elfii sunt elfi si ceilalti sunt restul. Acum nu te mai impauna si nu mai tot zambi, poate ca sunt doar partinitoare – dar stiu eu ce spun. Acum as merita o salata de vinete ca la mama acasa.

Ziceai ca nu stii ce cauti. Putin din disciplina carteziana a filosofiei nu ti-ar strica. Nu e de cautat sau de gasit, e de a (re)cunoaste cand apare. Si cand apare, apare, nu e nevoie de analizele tale. Si bineinteles, tre’ sa arate cel putin bine, evident, asta e regula. Altfel, prezentul oarecum relaxat devine, inevitabil, un trist si frustrat viitor. Am invatat asta prin demonstratii numeroase si experiente axiomatice si nu stau sa ascult clisee feministe cotcodacitoare si stupide. Dar inapoi la noi. Acum ti-as desena multe inimioare colorate cu creionul pe o foaie de dictando, sa o strecor la tine in penar. Sa nu ma tragi de codite, da? Mai bine urmareste-mi urmele de soare si de povesti frumoase pe piele. Cuvintele palpabile senzorial ti le las tie, te pricepi mult mai bine.

Nu voiam sa imi raspund la propria-mi poveste, mi se parea o impietate. Dar cum suntem asa de orgoliosi… asta o sa ne piarda pe toti intr-o zi, sunt sigura. Dar daca iti ascund povestea asta, mototolita intr-un buzunar, sa fie a ta, stiu ca my secret is always safe with you. Si nu am emotii in ce te priveste, tu, cu angoasele tale, cu intrebarile si dorintele tale, cu rautatile tale spuse lejer ca si cum ar fi si inocente. Esti deopotriva foarte bun si indeajuns de rau asa incat sa nu ti se piarda urma in lumea larga si mediocra. Ai talentul care iti trebuie. Si sfiala in proportia potrivita asa incat sa demonstrezi ca nu miss universe va salva de fapt balenele albastre. Cred ca repet deja ce ai zis tu odata despre sfiala dar e adevarat. Ma uit la ne-sfiosi si mi-e jena de pateticul cu care se infasoara. Ca si cum ai incerca sa mergi cu tocuri cui prin colb de ulita.

Deci asta sa fie declaratia mea de dragoste pentru tine si pentru oamenii-elfidelamare, in general. Si pentru mare, orice mare care are tarm cu nisip.

santier de suflete proletare

Ochi. Scrie-mi despre ochi. Cum ma pierd in ei de fiecare data cand. Ma gandeam in metrou ce fel ar fi povestea asta. Intrasem iar in „as putea speria tot stolul de berze cu ce imi trece prin cap acum”. Povestea ta nu ti-o scriu pe piele pentru ca gasesti delicii nepermise in a te oferi soarelui. Erai o voce, un alterego al meu, o sexualitate pe care ti-am recunoscut-o din primul mesaj. Tastam si parca ti-as fi penetrat fiecare gaura cu degetele, parca eram un fel de alga bolnava de atingere. Cu repezeala si furie si excitare. Ca prima data cand am facut sex. Mi-ai ghicit si atunci ochii si cu lumina inchisa si cu jumatate de haine imprastiate pe jos sau pe noi. Ochi. Scrie-mi despre cum imi place sa ma pierd in ei atunci cand imi nasti fantezii. Nu stiu ce ghicesti tu in ei, cum ajungi sa-mi intri in maruntaie si sa-mi scoti placeri pe gat si pe sex. Parca ai plonja in ei, asa in albastrul ala sters cu pete. Si te-ai zbate atunci cand iesi la suprafata si parca ai cauta inecul. „Draga tarfa”. Asta imi suna acum prin cap. Si tu stii de ce tarfa, si tu stii de ce draga. Si tu stii ca salbaticiunea ta se pierde in scari de bloc sau praf si sudoare si putini au idee ce vulcan esti si cum faci cand juisezi si cum mirosi cand inima iti bate atat de tare incat iti vine sa plangi. Sau poate imi inchipui eu. Si fantezia mea s-a pierdut in sexul tau. Nu stiu. Sensibilitatea asta ma enerveaza pentru ca imi aduci aminte de mine si-mi faci pofta sa iti desfac carnea si sufletul si sa le analizez rece in timp ce-mi lingi gatul si imi cauti ochii. Ce dracu vezi in ei? Sa-mi zici si mie sa postez, sa ma dau mare si mic si sa ne ascundem amandoi sub un fel de camuflaj al dorintelor. Nici nu mai stiu cat e povestea ta si cat e a mea. Stii ca sunt orgolios. Bine, fie ca tine de data asta. Pastreaz-o. E a ta. Eu ranjesc, ca de obicei, cand suntem goi.

stare de bine usor imaginata

Mici pasi cand am coborat din pat. Mergeam pe varfurile degetelor sa nu cumva sa te trezesc. Aveam obiceiul asta deranjant sa adorm tarziu doar pentru a ma trezi devreme. Erai mereu bosumflata, deschideai un ochi, te uitai rea la mine si te inghesuiai in coltul patului, tragand cearsaful in semn de protest peste cap. Imi placea la nebunie micul tau ritual. Asa iti dezgoleai picioarele fara sa stii cat de mult riscai. „Pupa-ma pe obraz” devenise „pupa-ma unde vrei, dar lasa-ma sa mai dorm inca o ora”. Ca de fiecare data, te lasam cateva minute. Pana ajungeam sa termin cafeaua, sa imi dau cu niste apa pe fata. Apoi intram langa tine si incepeam sa te tachinez. La inceput te enervai. Ba chiar ma amenintai cu „las ca vezi tu la noapte”. Eu radeam sfidator si incepeam sa te sarut. Ma trezeam cu un picior in burta. Ti-l prindeam si incepeam sa-l rontai. Incepeai sa razi. Atunci, oricat de stupid suna, simteam ca sunt fericit. Alchimia asta de netrezire cu rasete dadea o uitare lenesa si un dezinteres pentru orice. Asa pricepeam eu „starea de bine”. Uitare natanga si dorinte inchise in 5 metri patrati. Te sarutam pe spate, te incordai si fara sa te uiti ma cautai cu palmele. Deschideam geamul sa mai eliberam sexul de ieri, te ridicai in fund si incepeai sa faci ordine si disciplina. Ma uitam fascinat cum gaseai tu mici probleme de rezolvat, barfe si combinatii de haine si parfumuri. Habar n-aveam ce zici, dar faceai ca totul sa sune al dracu de interesant. Ma faceam ca adorm, ma cuibaream in tine. Tu continuai, brusc serioasa si putin nehotarata daca mai ai vreun interlocutor. „frivolismele” astea, nedemne de un ochelarist ma atrageau cel mai mult. Mi se parea ca descoper o lume noua, un fel de conquistador in cautarea celor mai roz amintiri spuse pe un ton serios. Ma prefaceam plictist, si-ti intorceam spatele. Te faceai ca esti la fel de prinsa in subiect, ignorand aparentul ignorant de langa tine. Ma pupai pe obraz si imi cereai o poveste. „imi place de tine pentru ca ma furi cu povesti. ti-am zis ca te plac azi? nu, mai bine zi-mi o poveste”

bucati de pietre si viata

Era pasiunea creatorului pentru propria sa creatie. Vedea in ea ce ar fi putut deveni langa el, ghicea forma sanilor striviti si a mirosului de seara ploioasa. Nu detinea secretele lumii. Ea nu era ceea ce el visase. Poate doar parul. In rest, ea un fel de bucla de superficialitate. Isi facea un titlu de glorie si anunta petitorii. Altii ranjeau, dar el visa la cum sa transforme bucata asta de marmura (replici inutile, viata prinsa in puncte de suspensie) usor animata cand altii ii glorificau picioarele. El vedea promisiunea unei statui, cum vazuse de atatea ori pana sa isi inchida ochii. Era slab, isi dorea zeificarea si ea era instrumentul. Se folosea de ea, ii soptea ganduri si o alina, o invatase sa isi franga mainile in tacere si sa isi dezbrace rusinile. Il schimba, cu fiecare „nu” spus raspicat, cu fiecare netezire, cu fiecare atingere. Se comporta ca o papusa neserioasa, mandra de a fi ingenunchiat pretentiile de creator al acestui anonim. Se pierdea fara sa stie in el si incet-incet ii fura suflul. Se preschimba in el.



%d blogeri au apreciat: