ziua in care uiti ce zi e

Am multe pseudo-teorii. De la „nu judeca indivizii, ci doar grupurile”. Sau „spune adevarul. e mai amuzant”. Sau „atentie la masura lucrurilor”. Sau „nu ma surprinde o veste proasta, ci doar una buna”. Le zic teorii, pseudo le prezint lumii. Si daca ne gandim 2 secunde nici macar teorii nu sunt. Doar niste setari in care inveti sa lucrezi cu tine si cu ceilalti. De ceva ani buni, mi-am imaginat sinele ca pe un cumul de masti. Asa stiu ca sunt eu: o panoplie de masti pe care le porti. „Originalitatea” teoriei este ca in spatele acestora nu se afla nimic. Ele imi compun personalitatea. Nu ma comport intr-un fel si ascund cine sunt. Nu. Eu SUNT acela din comportament. Asa mi-am reconciliat si angoase si asa am invatat sa ma vand.

Recent, cochetez cu alta metafora: cea a cioburilor. Si interesant este ca paradigma asta (ups…) se aplica si celorlalti. Fiecare s-a nascut o oglinda. Fiecare a cazut sau a fost impins. Fiecare s-a spart. Cei mai multi si-au adunat cioburile. Unii au nascut o imagine aproximativ clara. Altii vad si se vad distorsionat. Depinde cum ti-ai aranjat bucatile de oglinda. E destul de simplu: cum te-ai reconstruit si cum ti-ai impacat frustrarile, fricile, emotiile si ratiune dau eul pe care il prezinti si cu care vietuiesti. Nu e nimic nou in ce am zis. Cred ca nici sintagma asta a „cioburilor lipite”. E foarte vizuala, in schimb. Reflectiile si umbrele si luminile care se joaca prin noi sunt determinate de modul in care ne-am lipit. Imaginati-va cum va uitati intr-o oglinda sparta, care sunt imaginile. Cam asa suntem. Din cand in cand integram in noi bucati din altii. Cioburi uitate de un El sau o Ea. Care stralucesc dragut pe jos si pe care, din diferite motive, le culegem si ni le insusim. Uneori imaginile sunt grotesti. Iar uneori, constructia asta da si personalitati interesante.