o limba de lemn fara aschii

Uneori as vrea ca sa nu aud ce imi zice cealalta gura, ci doar sa invat limbajul oaselor si al mirosurilor celuilalt. M-am saturat de vorbele lor si m-am saturat de usurinta cu care le descifrez sensul. In aroganta-mi caracteristica as vrea sa invat limbajul falangelor care aluneca pe ceasca de cafea sau al pielii care nu vrea sa se desprinda de tesatura. Deprinderi depravate de dus durerea intr-o diaspora a distrusilor de altadata. Visez sa batem codul Morse cu bataile inimii si sa ne dam Likeuri din bucatile de gene care ne indeplinesc dorintele. Cum sa spui „o sa port deghizarea unui rau”?. Absolut minunat. Divaghez si ma duc spre drumuri iar nedumirite de ce ar vrea dansii sa spuna. Ma uit la actori care fac o scoala de actorie si mi se pare ca se limiteaza doar la scene construite ad-hoc si isi iau profesia si isi uita menirea. De ce ai fi actor oriunde dar nu in viata? Mi se pare cel putin nesabuit 🙂 Hai sa remuneram pe cei care joaca in fiecare, zic! Ei ar trebui sa fie cei dintai orifei ai dramaturgiei. Sigur, sunt doar doleante spuse fara nicio pancarta, fara vizual sau viziune. Deci, putina lume sa contureze vreun ecou in politicile sufletului. Cum ziceam si ieri, hipsterii de azi au totul mai putin poezia hipsterilor de ieri. Nu ar fi minunat ca in fiecare purtator de trend sa existe o particica de Cohen? Cred ca as fi avut mai multa incredere in ceea ce spun cu limba de lemn 🙂

Fara titlu

 

Am zis ca-ti scriu o poezie

Doar s-o ai, ca nu se stie…

Zici ca nu iti poti gasi o zina

Si  preferi sa fie si rea si buna

Ca nu e de fapt o optiune

Si ai vrea s-apara indat’, pe bune?

Cum ca in jur sunt iele multe, si printese, si craiese

Dar niciuna nu e zina, si cadana, si pagana

Ca s-o  chemi frumos din deget, ea sa vina, fara preget..?

Si c-o vrei si balerina, seara insa, clandestina

Si suspect de aranjata, cu un toc si cu o geanta

Sa te insoteasca , iata, unde vrei. Si de-ndata,

Sa iti spuna ca esti unic si chiar maine ,

Sa apara ca din luna, si la gat cu o capsuna.

Asa fata nu stiu unde sa gasesti, dar tu incearca.

E pacat sa o lasi balta.

Totul e sa stii s-o vezi, cand apare la amiaza

Si se uita fix la tine, n-ai simtit ca se-nsereaza…

Si deodata fara-un sunet, iti sopteste : hai acasa.

Pana atunci insa, e vreme

Sa te-mbeti cu crizanteme

Sau din contra, cu pansele!

Este timp s-o cuceresti si apoi s-o zapacesti,

Dar acum, sa recunoastem,

Este clar ca nu-ti doresti, tu chiar maine, s-o ‘ ntalnesti.

Si nu cred ca as gresi prea tare

Sa iti spun ca abordare,

Cel mai bine e sa stii

Cand sa pleci si cand sa vii.

Intre timp, nu ca-s desteapta,

Sau ca stiu mai mult, dar iata,

Eu iti dau un sfat,

Asteapta.

(Nu pe mine, ca-s luata!)

 

by Clandestine

Teorii bizare despre balti si oamenii-umbrela

Azi am fost cam botos. Da, e stupid sa ti se inece corabiile pentru ca nu stii sa mergi ca omu printre balti fara sa te stropesti. Sunt bucurii mici si sunt suparari mici. Asta ar fi una dintre ele. Si cand toata lumea in metrou pare ca a mers prin pajisti insorite, atinse doar de raze de soare, incepi sa iti pui ceva intrebari: de ce asa si nu altfel, ce imi lipseste mie si ce au ceilalti? Pare naivitate sau prostie duioasa? Inca nu m-am decis de ce lipsuri sa ma acopar. Si atunci m-am decis ca baltile ma privesc cu rautate si ma intampina cu limba scoasa, gata sa se strambe la mine dupa ce am trecut de ele. Insa m-am razbunat…

Pe oamenii-umbrela, cei care te inghesuie pe trotuar, nu ii suport de niciun chip. Deschid umbrela fix in ochi, prea devreme, nici nu asteapta sa iasa din pasajul metroului. Pe strada nu vad pe unde merg, se lovesc de tine si pare ca sunt un fel de zombii de sezon. Si mi-am zis, ca atunci cand eram mic, ca Dumnezeu plange atunci cand ploua. Si oamenii-umbrela nu inteleg tristetea asta ontologica, nu stiu ca ploaie mangaie obrazul si are gust de miere. Si le-am ras peste umbrele si i-am lasat sa isi piarda privirea in ciment si mi-am zis ca mai bine murdar pe blugi decat mort-umblator.

bucati de pietre si viata

Era pasiunea creatorului pentru propria sa creatie. Vedea in ea ce ar fi putut deveni langa el, ghicea forma sanilor striviti si a mirosului de seara ploioasa. Nu detinea secretele lumii. Ea nu era ceea ce el visase. Poate doar parul. In rest, ea un fel de bucla de superficialitate. Isi facea un titlu de glorie si anunta petitorii. Altii ranjeau, dar el visa la cum sa transforme bucata asta de marmura (replici inutile, viata prinsa in puncte de suspensie) usor animata cand altii ii glorificau picioarele. El vedea promisiunea unei statui, cum vazuse de atatea ori pana sa isi inchida ochii. Era slab, isi dorea zeificarea si ea era instrumentul. Se folosea de ea, ii soptea ganduri si o alina, o invatase sa isi franga mainile in tacere si sa isi dezbrace rusinile. Il schimba, cu fiecare „nu” spus raspicat, cu fiecare netezire, cu fiecare atingere. Se comporta ca o papusa neserioasa, mandra de a fi ingenunchiat pretentiile de creator al acestui anonim. Se pierdea fara sa stie in el si incet-incet ii fura suflul. Se preschimba in el.

despre ridicol

Nu inteleg negarea ridicolului. Sa mor daca o inteleg. Se feresc oamenii de ridicol mai ceva ca dracul de tamaie. „Dar ce-o zice gura lumii? Dar cum sa te expui asa? Dar de ce sa o faci? Dar de ce sa lasi impresia asta de neserios?”. Si cate si mai cateee… Oamenii se iau in serios, ceva de speriat. Ce este de-a dreptul bizar e ca si joaca, atunci cand este practicaat si acceptata, e seriosa. Se prefera jocul pt ca este mai trendy-flendy, este de bonton. Ca dom`le… in joc exista castigatori si pierzatori, profesionisti ai jocului, teoreticieni si aplaudaci, fani si cirede de panselute care isi dau jos petalele la primul vanticel hipsterian. Apropos, la StreetDelivery este stuparul hipsterilor. Mie asa mi se pare. Dar na… eu nu stiu prea multe nici despre fenomen. Poa ma insel. Dar… intr-un asa spatiu care se vrea liber si bun si pozitiv, tot e de porc sa fii ridicol. Fuckin weird. Oameni si oame serioase care o nu o ard si fara „gen”, dar sunt „in filme”. Plm. Napoi la ce ma doare. Nu pricep lipsa de intelegere a acestei atitudini. Nu inteleg de ce se refuza autenticitatea si se prefera o mediocritate nerecunoscuta. Se prea poa sa fiu inca sub influenta lecturilor din liceu. Poate nu am evoluat, poate sunt totusi o minte ingusta. Dar eu cred in definirea asta a ridicolului „un element dinamic şi creator pentru orice conştiinţă care se voieşte vie şi experimentează pe viu”. Ridicolul nu este grotesc sau meschin, ci unul din putinele acte real-autentice, „nude” pe care le permite viata.

Este un debuseu al prea-plinului din fiecare care de multe ori da pe afara si inunda personalitatea cu sunete stridente si fara acord. Eu mi l-am asumat ca pe un pandantiv care nu ma lasa sa ma transform intr-un capiat nerecunoscator cu un bat in fund si libidinosii pe nas. Fiecare cauta ce vrea. Eu nu caut sa fiu ridicol. Eu ma ingrozesc de a nu fi deloc 🙂

In Regat, se scriu povesti

Am cam tacut in perioada asta. Am fost racit, cred ca am imprastiat putin virusul. Dar nu-i bai. Ne vindecam cu energii solar-sahariene. M-am mutat. Sunt omul sectoarelor 3 si 6. Weird, huh? Nu am dat nici barba jos nici nu m-am tuns. Stai linistit, mosulica. O sa ma ocup in vikend.

Aa… si Regatul va pregateste ceva. Bun. Bun rau de tot. Nu poci sa va zic mai mult. V-ati prins. E un fel de teaser. E cu povesti. Mai mult nu va spui 😛

Castane fierbinti

Nu te inteleg intotdeauna. Esti un pusti cu ganduri de om mare, copil cand traiesti in zilele tale si ale celorlalti si batran intelept cand cand e vorba sa ghicesti despre ce e vorba in viata. Iti place atat de mult sa iti dezgolesti gandurile, o faci cu furie si cu aroganta, incat fiecare cuvant scris de tine este ori senzatie, ori definitie. Iti place sa te expui, un fel de exhibitionist eroic aratandu-se lumii, ca un fel de razvratire.

Nu te citesc intotdeauna, pentru ca avalansa de metafore senzoriale si de cuvinte grele de propriul inteles sunt obositoare, cateodata. Asa cum e obositor sa dezgolesti o portocala prea putin coapta. Te stropeste sucul acru, iti intra pe sub unghii materia moale , incerci sa desparti feliile una de cealalta si apoi, exista minima rezistenta a papilelor gustative si a vointei, inainte ca gura, limba, curajoase, sa simta ofranda portocalie. Obositor. Si nutritiv totdata, daca treci de primul reflex de a respinge ceva ce e bun dar te va face sa lacrimezi.

Nu te consum intotdeauna, pentru ca tu imi esti un fel ca un fel de fast food , atunci cand mor de foame si vreau sa ma otravesc doar putin, stiind ca, responsabila, nu voi manca in fiecare zi asa junk. Supa sanatoasa facuta acasa e sigura si calda. Esti cel mai bun sandvis consumat pe fuga.

Nu te cunosc. Asta pentru ca ma simt norocoasa sa te fi intalnit la timpul potrivit asa incat sa nu imi dizloci linistea. Cred ca esti unul dintre acei baieti speciali care fac fetele sa planga si sa viseze in noptile calde de vara, in timp ce, in noptile reci de iarna, isi doresc sa iti fie fantezii. Esti imbucurator de destept si periculos de sensibil. Prea empatic cu estrogenul, incat ai devenit propriul tau dusman, fetele te iubesc dar le e frica ca nu le vei proteja de suferinti, asa cum ar face-o un casnic posesor de testosterone. Asa incat ele prefera joaca cu tine astazi, pentru ca maine, sperand ca vor fi mai intelepte, sa gaseasca tot unul ca tine, dar matur , pe care sa il poata iubi in siguranta. Deocamdata, tu esti cea mai buna alegere pentru plimbarile in parc, asa cum sunt castanele fierbinti. Se poate muri de pofta, cu degetele arse.

Nu te plac, pentru ca sunt invidioasa cand storci dintr-un cuvant un inteles pe care nici cuvantul nu stia ca il poate avea. Intr-o anumita semantic, cuvintele devin parti dintr-un corp care se onduleaza intr-un fel atat de senzorial, incat depaseste si limitele anatomiei si fiziologiei. Asta te face remarcabil si de dorit ca amant, in imaginatia fetelor care te citesc. Si amuzant in fata prietenilor tai care au zis da testosteronului.

Nu te urmaresc, pentru ca iti place analiza pana la intoxicarea cu detalii. E ca si cum ai sapa, in aerul care se umple de o substanta a cuvintelor pe care le asterni, unul dupa celalalt, pe foaia de hartie de pe ecran. Pun pariu ca scrii dintr-o rasuflare, sau faci pause mici din cand in cand, nerabdator sa ajungi sa termini, iar la final, o scurta grimasa de tristete ca s-a terminat. Un act de arta, mandru ca scrii bine, mandru ca trezesti reactii. Trist ca nu aduce raiul pe pamant.

Nu iti duc grija, pentru ca stiu ca esti special. Esti asa de conectat la sensibilitatea intregii lumi, incat nu ai cum sa nu fii fericit. Ce iti trebuie? Intuitie. Al saselea simt, aici am ceva emotii in ce te priveste, dar asta doar pentru ca nu te cunosc. Dar nu am emotii in ce te priveste.

Vei fi in siguranta, draga elfule.

Semnat: Clandestine

memoria unei atingeri

Pielea ii era la fel cum mi-o aminteam. Daca as cunoscut-o dupa epiderma acum eram aproape beat de fericire. Are o textura care te pacaleste, ca de adolescenta prinsa de soare pentru ca a adormit pe nisip. E ceva pagan in pielea ei. O pofta care nu se lasa lesne ghicita. O carnalitate atat de dureroasa ca doar chipul reuseste s-o estompeze. E miros de hetaira si de august. E intreaga Antichitate si desfraul dionisiac pe care il regretam. Trebuia sa o vezi goala pentru a-ti aduce aminte de ce se fusese inventat sexul. Sub haine, ascundea intregul delir al poetilor turbati de fericire. Ochii ii erau veseli, doar cand se pierdea printre imaginile altora si doar daca erai atent, in acele clipe, i-ai fi putut traduce istoria. Oboseala ii lasase riduri, usor nevrotice si inconsistente. Isi simtea deziluziile ca pe niste creme de corp, de care se acoperea pentru a-si prelungi intrebarile. Voia mai multe vieti. Era obsesia ei nerostita. Sa traiasca altceva, sa scape de praf si de priviri goale. Sa fuga in vreo insula pustie si adoarma goala in mijlocul zilei, prea lenesa si prea obosita sa-i pese. Fusese casatorita. Imi spunea ca a fost o greseala, ca nu are regrete. I-am umplut bucataria de fum si patul de mirosul meu. Mi-aduc aminte lenjeria. Era neagra, rece si plina cu regrete. Sufla a viata doar cand era singura, fara alti ochi care s-o dezbrace. Fara alte maini care sa o potoleasca. Avea planuri si dor de duca. Sa inspire alt aer si sa se inconjoare de povesti in limbi uitate. Imi amintesc pielea ei si ochii obositi. Eram ultima povestea pe care o gasise inainte sa se piarda printre necunoscuti.

elf in carbune

elf in carbune. stat vreo 30 de min. adica „stat la pozat”. se ia una bucata elf, se avertizeaza sa nu-si mai miste nasu. sa spune, in etape, cat mai e de construit. „un ochi si barbia”. „s-au terminat sprancele”. se sterge cu guma (chiar… nu`ti place de tine, te mai stergi olecutica) si se deseneaza umbrele .

tristul dialog pe care il purtam inainte de somn

O pagina goala seamana cu un portret pe care ti-l faci atunci cand nu te pricepi la desen si esti putin ametit. Fara un cuvant, o imagine, un ceva in jurul caruia sa construiesti. Un act de creatie. E insipid si suna strident.

Spui tu asta? Ai secat si arati ca o smochina uscata. Dulce si artificial. Ti-ai pierdut prospetimea si harul. Daca l-ai avut vreodata.

Erau doar jocuri de cuvinte si sensuri.

De ce insisti sa spui povesti?

E acelasi mecanism care ma indeamna sa le citesc. Singur. Fara galerie.

Dar insisti sa anunti, mereu, acest lucru.

Da. De ce n-as face-o? E putinul pe care il strig, intre pagini. E un fel de ancora a neseriozitatii mele. Si trebuie sa recunosti. Am fost intotdeauna un alintat.

Stiu. Numai despre tine. Tu. Mereu tu. Nu te-ai plictisit sa ma obosesti cu aceiasi interogatie?

Daca nu mi-ai raspuns. Astept o lamurire. Ooo. Nu stiu. Vreun semn, poate? Un indemn. Un „forza elfule”, tribunele te sprijina.

Pai chiar te sprijina. Tu nu vezi asta. Ti-au alunecat ochii pe niste pagini si nu mai face nicio diferenta intre tine si noi. Nu iti esti suficient? Nu te-ai batut cu pumnul tau mic in piept si nu ai scos limba la zei? Crezi ca gesturile tale nu si-au gasit ecou? O sa fii surprins de furtuna.

Ti-am zis ca visez? Bizar. Eram intr-un lift care ajunsese la ultimul etaj. Apoi a inceput sa coboare. M-am simtit botezat postmodern. Cu cat coboram, cu atat cusca aia se umplea cu apa. Nu-mi amintesc cum am iesit. Sau au ramas acolo? Fuckin dreams. Cant shoot`em, cant live without them. Tehnologia precara si dumnezeirea s-au tinut de mana. Pentru mine. Imi amintesc ca am fost putin speriat.

Erau doar fricile tale. Dar e fascinant cum nu te mai supara. Cel putin ai invatat sa nu te trezesti urland. Un pas mic pentru omenire, unul si mai mic pentru domnia ta.

Ma magulesti. Ce or sa creada ceilalti? Mama si tata – primii cenzori bine intentionati. Ceilalti. Ti-ai imaginat cum se misca muschii celor care ma citesc? Care le este expresia fetei? Grimasele? Oare sunt la fel de atragatori si dupa aceea?

Nu e frumos sa razi. Ar trebui sa le multumesti ca existi.

Pai nu o fac in fiecare zi?

Da, dar cand iti razi in barba nu prea se pastreaza aghiasma. E ca si cum ai dilua-o cu niste cafea. Am terminat? Te-ai oprit.

Ma gandeam la perceptele marketingului. Prea mult si prea complicat sa inteleaga cineva.

Nu-mi spune ca vrei sa te vinzi. Acum. M-ai sters. De ce nu ti-a placut fraza?

Era fara sens.

Credeam ca asta iti place.

Doar inainte sa adorm. Tii minte? Cand eram mic, mi se parea ca toate lucrurile sunt mai mari. Mai aproape. Ca si cum ceva ma micsora, extragand din mine materie cu care sa umple celelalte obiecte.

Ii mai plictisim mult?

Gata, am terminat cafeaua. Ne retragem?

Si asteptam reactii? Aceeasi curva scriitoriceasca ai ramas.

Stiu. Te deranjeaza?

Nu.