despre -isme

Un exercitiu amuzant

Romanu canta despre o mioara cu puteri fantastice si un tip care isi asteapta impacat sfarsitul

Rusu canta despre o tipa amorezata care da si numele unui lansator de rachete…

la multi ani, mosulica

Azi a ziua lu tata, cunoscut si ca Sandu Traian sau pentru fiu`su… mosulica. Ca orice copil cuminte eu imi divinizez parintii. N`am fost genul de plod care sa se revolte impotriva sistemului, sa zbiere ca „nu ma intelegeti”. Au contraire.

Numitul elf, lumina ochilor parintilor sai a mostenit de la ta`su fruntea eminesciana, dantura, empatia, sensibilitatea si caracterul coleric. Atunci cand sunt cuprins de febra revolutionara, cand vreau sa zgudui temeliile lumii, cand ma alint si cand iubesc… sunt fiul tatalui. Ce este caldura, ce este afect… este, in parte, gena mostenita de la mosulica. De la mama am filonul rational (nu va inchipuiti ca ai mei sunt ca soarele si luna, dihotomici si antitetici). Fac o voita ingrosare pentru ca voi sa pricepeti mai bine cine sunt si de unde viu 🙂

Ca orice kinder, am fost rasfatat de mama si dojenit de tata. Acu, la tinerete, sunt mai mult rasfatat de tata si dojenit de mama 😛 Bucuria lu` mosulica este sa-si vada fiul atingandu-si potentialul si sa bea o bere, in oras, sa vaza lumea ce mandrete de fiu are. Sa`mi fie bine mie, pentru ca astfel le este bine si lor. Sunt lucruri banale, firesti. Ca si firescul „la multi ani”. Sa`mi traiesti, mosulica. Ti pup si pe tine si pe mama.

PS: Si pt ca mosulica e din old school, avem si o dedicatie muzicala 😀

as iesi pentru orice

O intrebare buna de tot, venita par blogosfera de la dl asistent: pentru ce as mai iesi in strada? Primul imbold ar fi sa fiu groaznic de sceptic si sa spun, pentru nimic. Why the fuck should i care for someone/something? Nobody gives a flyin fuck about me… soo… what`s the use? Mie ce`mi iese la treaba asta? E o atitudine de care incerc sa ma lipesc.

Inainte de raspuns (un alt posibil raspuns) merita sa stau putin calare pe intrebare. Problema pe care o ridica Cristi e din cele care`mi plac. Aci e mult mai usor sa urmaresti cretinii care`si dau cu parerea despre orice, dudele care abunda de ineptii sau autodidactii de vikend. Deci leapsa o sa fie foartee interesanta si prin raspunsurile oferite 🙂

Revenind. Dl asistent pune in discutie insasi notiunea de cultura politica, asa cum e priceputa la inceputurile anului 2010. Majoritatea alege varianta pe care si eu am oferit`o in introducere. Dece-ul e usor de ghicit, pentru cineva care a cetit oleac si care nu e cu totul tamp. (vezi istoria recenta, vezi „romanismul” in toata splendoarea sa, pune mana si citeste sau deschide dracu ochii sa vezi in ce lume traiesti). Ca sa nu fiu chiar vita, cel mai bun argument in favoarea atitudinii pasive vine din rinocerizarea societatii civile, sa nu zic de`a dreptul complicitatea ei cu puterea. Si nu, tampiteilor, nu ma refer doar la „foloasele necuvenite” pe care unii sau altii le accepta, ci la parazitarea asta bizara intre politic si „societate civila”. Altfel spus, „societatea noastra civila” se compune dintr`o seama de ONG-uri (mai mult sau mai putin vizibile) care nu reusesc sa canalizeze energii dinspre „civilie”, ci doar actioneaza ca ecouri slabe la un politc agresiv.  Daca nu ati priceput pan acu, sunteti cretinei… nu cititi mai departe. Intre noi fie vorba reforma partidelor inteleasa ca deschidere catre public, ar trebui sa inceapa IN PLM CU REFORMA SOCIETATII CIVILE. Parerea mea.

Un al doilea palier (si mai kinki) al acestei probleme se refera la elite. DA. ELITE. Voi astia de va dati rotunzi. ELITE! Miscarile de strada nu au cum sa aibe loc in absenta unor factori mobilizatori ( Ei sunt ideile si transmitatorii ideilor – elitele). Mai greu sa o pui de`o iesire fara cateva minti luminate. ( Si nu, nu ma refer la „flashmobs”  artistice)  Ca sa manifesti apetenta pentru manipulare tre sa fii oleaca inteligent, ca altfel nu prea pun botu multi. (decat daca sunt luati cu arcanu… dar aista e alta paradigma, este?)

Ca sa raspund pe final (as scrie pe sb asta mult si bine… ) eu as iesi pentru aproape Orice. Am un potential fantastic de naivitate si empatie. Doua trebuie sa fie conditiile: 1. Demersul sa reuseasca sa ma convinga (nu conteaza atat pentru CE se iese,  ci CUM este transmis si mai ales de catre CINE) 2. Sa cred ca acel demers produce efecte palpabile (sa ies din casa doar de dragul de a urla, am incetat sa practic de cand nu ne mai calificam la Mondiale).

Dau leapsa lu melting (ba coita, sa`ti faci blogu) si magdei.

fiecare are radetul pe care-l merita

Fiecare are Radetul dupa suflet. O leapsa powered by Sabina, care abia acum am obs ca arata f binee, deci eu militez pentru aducerea ei in grupul de zane. Dar aista e o alta poveste. Radetul meu e, cum ziceam, ca sufletul elfului. Asa si asa (dupa cum mi`am auzit) sau nici prea prea nici foarte foarte. E cald, dar nu imi vine sa ma fatai la popoul gol prin casa. E taman bine. Nici n-as banui ca sunt minus grade afara, ca in casa suntem pe plus. Ma rog, o asemenea leapsa naste intrebari din cele mai indraznete, putin atinse de violet (cum sa fie caloriferul cald ca si sufletului amaratului?). Nu este in putinta noastra sa descifram atare intrebari. Sunt alti ganditori ilustrii care vor lega gigacaloria de suflet si vor demonstra legaturi inexorabile intre cele doua cestiuni. As mai abera, dar mi-e ca denaturez sensul problemei 🙂

Le transmit pe aceasta cale (in contextul starii de asediu climatic) leapsa zanelor, care si asa se plang pe twitter ca incep sa caute barbati, doar ca sa le incalzeasca trupul in asa vremi de raceala:)

the blood tears

Let the hole world feel the wrath of the elves. We are the first children of  Gods.  The humans will tremble and despair at the feet of the one who has many faces. Too long our heritage has been denied, too long mother earth endured our enemies, too long our bows lusted for blood and our swords cried out for vengeance. I say to thee, now is the hour of our Return. Their rulers are weak, their iron is rusting, their magic is long forgotten. We gave them peace and they still hunt us down, we gave them magic and still they do not understand it. I ask you, what creatures are these? The gods weep, but they do not have the heart to punish their loved ones.

We were brothers, but they have killed our fathers, slayed our mothers and raped our sisters. You all remember how they`ve abandoned us. We alone faced the Nameless Ones. We alone bled for their salvation. We alone stood at the gates of Void.  Remember their betrayal.  Remember the fear of your loved ones, when the humans torched our lands. Remember the Hunt, when we ran like scared animals. Remember the Great Run when we have fled like cowards. Blessed be our scars for they sing the music of death, blessed be our tears for they wash away our thirst.

Those were the words of Kalin, Warden of Esseya and High Priest of the First Children. The kingdoms of men shall soon fall and blood tears shall soon be wept.

tehnici de agatare a elfului

Circula lepse, mai abitir decat se dau oamenii afara. C-o fi bine, c-o fi rau… numa zeita twitterului tre sa stie caci ea e farul muritorilor de rand in apele agitate ale blogosferei (eu nefiind blogar caci n-am succes, dar nu`i timpu pierdut vorba latinilor?). Sooo… leapsa e un fel de manual de introducere in pielea personajului, mie nu mi-a dat-o nimenea, dar chestia cul e ca fiind wild and free o preiau je. Cum ar veni ma auto-bag in seama.

1. Aista e prima cestiune. Ma cam bag in seama. Nu trebe sa va spariati, caci nu musc… decat daca e cazul. Is pasnic, dar atat de curios incat omenirea ar trebui sa-mi acorde un premiu pentru „cel mai curios elf de pe planeta”. Curiozitatea mea se duce in cam toate domeniile, un fel de conservator avangardist cu nuante libertariano-postmoderniste (ca asa cica as scrie).

2. Ca orice mascul deghizat in sensibilos, imi place sa fiu in centru atentie. Cui nu? ati intreba. Is persoane discrete si sfioase. Ca si mini, dar je am o gena a exhibitionismului cumpatat pe care o afisez cu atata naturalete incat sperii 🙂 Fiind sugubet, imi place sa deschid dialog necenzurat, cu cat persoana mai bizara cu atat mai bine. Is un fel de fan/observator al extremelor si provoc. Daca gasesc un partener de dialog fain, cu atat mai bine. Daca nu, macar ma amuz. Ironia si autoironia sunt cele mai puternice afrodisiace cautate de elf. Aviz amatoarelor 😛

3. Elful e foarte orgolios, nu e deloc modest (a se vedea cum scriu despre mine la pers a 3-a…), dar are un suflet bun ca asa i-a zis mama (si el crede pe mama fiind un fel de baiat al mamii de cand se stie). Asta cu sufletu bun e greu de manageriat, dar nu imposibil. Chiar daca are gura rea si zice ca o vorba buna nu`l ajuta, elful aprecieaza gesturile mici.

In incheiere, va invit sa admirati cu cata admiratie sunt privit, baga`ti`va unghia in gat ca sunt inconjurat de femei bune, bune, bune 😛

Va rog sa observati cum sunt mancat din priviri, jindul si admiratia netarmurita pe care le trezesc in sufletul delicat al ethosului feminin.  (ati crede ca abuzez de admiratie, dar eu doar relatez ce s-a intamplat, episoade tandre cu bretele , poze si maini curioase… sry, Ancaaa) Comentariile nu sunt de prisos, iar daca nu am trafic pe postul asta… data viitoare scriu despre sex, fantezii si povesti erotice la prajiturici politice.

PS: leapsa merge catre tati masculii mei din blogroll. Va stiti, sunteti cei mai buni 😛

Cuplu… în trei

Revoluţia sexuală a anilor 60 a produs un şoc cultural care a condus la ieşirea femeii din rolul pe care societatea i-l rezervase timp de secole. Postmodernismul a antrenat o rediscutare şi mai profundă a valorilor tradiţionale, întreg establishment-ul social a fost pus sub semnul întrebării. Femeia încetează să fie un obiect şi apare ca subiect. Ea devine dintr-un actor pasiv, unul activ. Experimentează şi dărâmă tabuurile existente.

Acesta este tabloul în care Bernardo Bertolucci, ecranizează The Dreamers după romanul lui Gilbert Adair, The Holy Innocents. Acţiunea filmului are loc în Franţa, spre sfârşitul anilor 60, când un suflu puternic de stânga parfuma cafenelele intelectuale ale Occidentului şi Mao era un simbol al egalităţii. Implicaţiile politice sunt doar fundalul pe care se construieşte relaţia lui Matthew cu Theo şi Isabella. Primul, un student american la Paris. Cei din urmă, progeniturile unei familii tipic pariziene de intelectuali. Melanjul a două culturi unite prin apetitul pentru film dă naştere unei explozii de sexualitate şi joc. Momentul în care Isabella îşi pierde virginitatea cu Matthew, sub privirea atentă a fratelui său, reprezintă una din cheile în care poate fi citit filmul. Dezbrăcarea de tabuuri naşte implicaţii din cele mai profunde, căci valorile tradiţionale sunt pur şi simplu dărâmate. Un al doilea moment, este finalul care anunţă pierderea inocenţei şi abandonul în haosul politic.

Povestea celor trei dă naştere unor întrebări extrem de sensibile. Este posibil ca un astfel de trio să funcţioneze? Cine stabileşte „normalitatea” fericirii? Trei oameni care se iubesc şi care se descoperă reciproc unul prin altul. Poate am fi tentaţi să închidem imediat discuţia şi să ne ascundem în spatele unor prejudecăţi. „Aşa ceva este strigător la cer”. Este o alternativă la fel de bună ca şi altele. O alta, ar fi să ne jucăm puţin cu inocenţa. Sunt cupluri care caută refugiul în braţele unei a treia persoane. „Instituţia” amantului/amantei nu are un început clar delimitat, dar putem risca să afirmăm că a însoţit varianta clasică a cuplului, poate chiar de la apariţie. Monogamia nu a apărut decât în cultura occidentală, cu mult după civilizaţiile Antichităţii, ca un dat al civilizaţiei şi puritanismului. Pe de altă parte, regi şi aristocraţi, poeţi şi trubaduri au făcut elogiul curtezanelor. Epoca romană ne dezvăluie o Cleopatra care a avut amanţi pe Cezar sau Marc Antoniu, nu invers. Gheişele Soarelui Răsare aveau amanţi, nu erau tratate ca amante. Istoria ne dezvăluie un fel de a fi, un modus vivendi recuperat parţial în actualitate. Suntem infinit mai pudici decât predecesorii noştri, dar memoria noastră colectivă a reţinut deja acest „microb”. În definitiv, postmodernismul nu face decât să răspundă la aceleaşi întrebari ca acum două milenii.

Revenind la „visători”, se naşte o întrebare simplă: voi ce aţi fi făcut în locul Isabellei? Aţi fi ales să rămâneţi în propriul univers sau aţi fi ales să schimbaţi un altul? Aţi fi mers mai departe în dărâmarea unor tabuuri sau aţi fi dărâmat baricade în flăcări. Care ar fi revoluţia pe care v-aţi asuma-o?

Experienta inchisorilor comuniste

Andreescu Paul: născut la 19 iulie 1939 în judeţul Constanţa. A terminat liceul în 1956, anul arestării, sub acuzaţia de uneltire contra ordinii sociale. A executat 5 ani de detenţie în închisorile Jilava, Gherla şi coloniile de muncă din Deltă.

Interviu apărut în seria Experienţe carcerale în România comunistă a IICCR

Organizaţia anti-comunistă

Făceam parte dintr-o organizaţie cu caracter anticomunist, de fapt înfiinţată în 1955. Ea pornea de la o idee: era potrivnică trupelor de ocupaţie. De la venirea ruşilor până la plecare, Constanţa semăna mai mult cu un oraş asediat. Ideea a fost de a ne organiza… cu gândul că trebuie să determinăm trupele ruseşti să părăsească ţara.

Ele erau legate, de fapt, de ce se întâmplase în august 1955: plecarea ruşilor din Austria şi să ştie ce s-a întâmplat dup-aia, că în 24 de ore s-a schimbat sistemul. Şi speram că o dată cu plecarea ruşilor din ţară acelaşi lucru se va întâmpla şi la noi. Şi de aici au pornit o serie de idei; toţi eram tineri… şi am început să lărgim grupul… Noi aveam în obiectiv urmărirea, studierea Securităţii, care era în apropiere, aici jos. O studiasem din toate poziţiile gândindu-ne că s-ar fi putut să vină o zi când ar fi trebuit să intrăm în Securitate să-i eliberăm pe cei reţinuţi acolo şi pentru asta trebuia să-i căutăm punctele vulnerabile.

O altă idee era să ne înarmăm, să procurând armament de la soldaţii ruşi. Iar pentru zilele de 7 şi 8 noiembrie, care erau zile nelucrătoare, că se serba marea victorie a revoluţiei socialiste, noi pregătisem o mică diversiune. Se făcea o tribună cam în zona Palatului Sportului de acum, şi acolo luau loc oficialităţile oraşului, ale judeţului, de la partid, capii militari şi oficialităţile ruseşti. Şi noi trebuia să participăm la defilare şi să ne oprim în dreptul tribunei, şi să aruncăm nişte manifeste prin care ceream plecarea trupelor ruseşti din ţară, libertăţi democratice, libertatea de mişcare şi de manifestare… Şi urma să şi strigăm bineînţeles, nu numa’ să aruncăm manifeste. Dar n-am mai ajuns până acolo, că au început arestările cu două zile înainte de 7 noiembrie ’56.

Pagini: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Povestea vistiernicului Vladescu si birul pe snoave

De la o vreme ţara Valahiei suferea crunt, iar împaratiile Apusului, în mărinimia lor, trimisesera soli să vază pricina pentru care prea bunii boieri, Dumnezeu să-i aibe în pază, şopteau pe la colţuri că prostimea trebuie a da mai multe biruri la vistierie. Ţara era în mare primejdie pricină pentru care divanul boieresc mersese cu jalba în Apus să ia cu împrumut galbini pentru a da de mâncare la netrebnici şi a avea grijă ca trebile ţinutului să fie aprig făptuite. Nu mai era ceas de hodină, acum când cinstitii boieri luaseră aminte că traista se cam golise, iar împărăţiile de la vest cam îşi cereau tainul.

Iaca aşa, zapciii lui Voda purced să aducă la vistierie mai mulţi gălbini, precum le fusese dat ordin de la stăpânire. După birurile la moară şi la vie logofatul Boc dinpreună cu vistiernicul Vlădescu se gândiră sa puie un bir pe snoave si cântece. Sfetnicii lui aga Vladescuse se chitiră să mai dea un bir la nebunii din târguri ca şi aşa nu aveau minţile sănătoase. Şi cum spinarea scriitoraşilor de ocazie nu fusese împovărată, în neţărmuita lor întelepciune, boerii au zis că nu-i pagubă dacă plătesc şi ei, ca tot poporu. Vlădescu, bărbat dârz şi om învăţat, dar fără iubire de conţopişti, se gândi că toată gura mai acătări e musai să plătească ce spuie. Cine a pomenit şcoală fără popi şi scriitori întregi la minte?! Aşa îi pusese Dumnezeu pa pământ pe conţopiştii ăştia… mulţi şi netrebnici, ba chiar unii mai glăsuiau împotriva stăpânirii, hulind la Vodă. „Las, că`i pun eu cu botu pe labe pe mişei”, îşi spuse în barbă, Vlădescu.

Pentru mănţinerea ordinii fuseră aduşi mai mulţi zapcii la drum, iar tâlharii de ocazie fuseră alungaţi, cu suliţa în coaste, de oamenii stăpânirii.

Ispravincii ţinuturilor strânseră pe bieţii povestitori în târguri şi le spuseieră că vorba de la stăpânire zice că nu mai e pricină să se glăsuiasca snoave fără să arunce un galbin în vistierie. Mulţi dintre nemernici erau cu inima frântă şi amară, căci urgia din ţară îi ajunse şi pă ei, iar la hanuri nu primeau ospeţie ca în alte dăţi. Ba chiar unii hangii, mai răi de la Dumnezeu, îi aruncaseră de sub streaşină şi nici în grajd nu`i mai primeau să înnopteze. Amărâţi şi plouaţi ca nişte curci bete, scriitoraşii ascultau cu privirea în ţarină ce le zicea dregătorul.

„Oameni buni, ca şi Mântuitorul nostru, trebuie să ne sacrificăm pentru propăşirea neamului. Vodă zice că are să fie mai rău, până la mai bine şi noi trebuie să-i dăm ascultare căci aşa e de la ziderea lumii. Ăi mai proşti ascultă pe ăi mai luminaţi. Oameni buni, snovele nu vă bagă pâine în burdihan, aşa că aţi face bine să le lăsaţi pentru alte vremi. Fiţi liniştiţi că Vodă veghează şi nu ne lasă de izbelişte. Puneţi şi voi osu la muncă serioasă şi încetaţi cu netrăbniciile”.

Copiştii şi scriitorii au făcut ochii mari, dar n-au şoptit nimic. Zvonurile că ţăranii se adună în pădure să se răscoale ajunseseră şi la urechile lor, aşa că unu mai răsărit între ei le spuse, „Băi fraţilor, eu vă sfătuiesc să merem cu talpa ţării să le dăm idei şi sfaturi”.

Şi uite aşa, din pricină de foame şi bir pe snoave, apărură şi cei dintâi ai intelighenţiei române, care se dădu ba cu stăpânirea, ba contra ei. Ba cu vorbe dulci, ba cu vorbe aprige, după cum era biru, morvocu şi biciul lu Vodă.

trompeta de aur sau despre papagalul inocent

O amica Anca imi spune ca „devin penibil rau” daca imi fac publice emo-ismele. Nu dam nume ca poa se supara lumea. Dar cum lumea e inteleapta si galceava elfului este cu un auditoriu select si nobil, dam si nume si incercam o explicatiune a dilemei usor rezolvabile.

Cestiunea victimizarii o port ca un papagal pe umar de ceva vreme. De unde stau eu, nu e nicio tragedie. Ofurile astea defulate nu mi-au adus nici extrem de acide injurii, nici maini intinse sau ajutoare de la UE. Rili. De unde trag eu o prima concluzie ca nu atat se acuza/atrage atentia asupra papagalului in sine ci asupra imaginii pe care o vaz ceilalti. Un elf cu un papagal inocent pare cumva trist sau chiar demn de mila. Nici o imagine fioroasa (daca era un pirat mai intelegea lumea) nici una idilica (un elf cu un papagal… e cel putin derizoriu).

Atunci de unde aceasta reactie? Probabil, ceilalti au alte animalute pe umeri, dracusori sau ingeri, viezuri sau lei si altfel ies in lume. Altfel vad si altfel se raporteaza. Probabil, sunt cei cu putinta care strang din masele si nu mai pot glasui sau isi musca limba taman pentru a-si reteza cuvintele. Sau nu au cuvinte ci doar actiuni ferme si decisive menite sa-i monteze intru atingerea unor scopuri independent de ce zice gura lumii. Probabil nu inteleg pentru ca probabil sunt prea plini de ei. Sau vad in acest papagal o metafora a neputintei si trateaza cu jena purtatorii de mesaje paralele de propria frazeologie. Probabil nu inteleg. Sunt atatea probabilitati incat papagalul meu deja casca a lene si imi sopteste discret ca oricum nu prea sunt inteles. Aici apare o alta monstruozitate, elful cu papagal care aduce a emo fara titulatura asumata.

„O abominatie a naturii”, ar zice, discret, cei cu pieptul de fier si vointa kantiana. Cutezatorii discreti ai succesului castigat cu truda nu inteleg spiritele slabe pentru ca nu sunt conforme cu stahanovismul existential. Nobilii muti, educati in scoala vietii „taci si inghite” se vor delimita si mai discret, precum le face cinste statutul. Nu as indrazni sa afirm ca sunt statuti, departe de mine acest gand netrebnic. Si chiar daca ar fi aproape, oricum nu s-ar afecta intru-cat afectele sunt cel mai bine consumate cu lumina stinsa ca na… cine a mai pomenit lacrimi si durere ziua in amiaza mare. Poa doar la manelisti.

De unde tragem si mai sprintara concluzie ca elful cu papagalul pe umeri este un fel de manelist deghizat in baiat de bine, care face rating canalelor de mediocritate. Cum va explicati altfel aceasta asociere cu un simbol atat de nobil ca trompeta de aur. Si neavenita si impertinenta. Tipic unui penibil 🙂